uib sn [At: PAMFILE, CER. 173 / V: oib / Pl: ~uri / E: ml obvius] 1 (Mun) Cuprins¹ (9). 2 (Reg) Fel de a fi Si: natură, specific. 3 (Reg; îe) În ~ul locului Pretutindeni. 4 (Reg; îae) La întâmplare. 5 (Reg; îae) Peste tot. 6 (Reg; îe) În ~ul lumii În lumea largă. 7 (Reg; îe) A fi în ~ul locului (sau în ~ul cuiva) A se comporta după firea și obiceiurile locului (sau ale cuiva). 8 (Reg; îae) A fi pe placul cuiva. 9 (Reg; îae) A se acomoda. 10 (Olt; îlpp) În ~ul... În ciuda... 11 (Olt; îal) De urâtul cuiva. 12 (Olt; îal) Sub pretextul... 13 (Reg) Bucluc (7).

❍UIB sbst. Olten. În ~, în drum, în cale, în întîmpinare: umblă în ~ul locului, nici el nu știe ce vrea (CIAUȘ.); Ⓕ sub pretext: în ~ul securii, el își mai făcea drum pe la fată (CIAUȘ.) [lat. in-obvio].

UIB, uiburi, s. n. (Regional) Cuprins, întindere. ◊ Expr. În uibul locului = cît vezi cu ochii, într-un noroc, pe nimerite, orbește. Oamenii nemaiavînd apă... vor alerga în uibul locului, căutînd apă. PAMFILE, CER. 173.

UIB, uiburi, s. n. (Reg.) Cuprins, întindere. ◊ Expr. În uibul locului = a) cît vezi cu ochii; b) într-un noroc, pe nimerite. – Lat. obvium.

uĭb și oĭb n. (stricat din orbu ochĭuluĭ, morm. ŭorbu-oclĭu, tîmplă, după bg. slĭepo-oko, tîmplă, lit. „ochĭ orb”). Munt. În uĭbu loculuĭ, orbește, în bobote, la noroc, cum s’a’ntîmpla: încălecă și se nărui în uĭbu loculuĭ (CL. 1910, 317), a lovi în uĭbu loculuĭ. V. áret.

oib sn vz uib

oĭb, V. uĭb.

uib s. m. – În expresia în uib „contra”. Lat. obvĭus (Bogrea, Dacor., I, 259; Candrea). În Olt., cf. mr. nuib(are) „a contrazice”.

uib (oib) s.n. (reg.; în expr.) uibul locului = orbește, la noroc, pe nimereală.