uĭb și oĭb n. (stricat din orbu ochĭuluĭ, morm. ŭorbu-oclĭu, tîmplă, după bg. slĭepo-oko, tîmplă, lit. „ochĭ orb”). Munt. În uĭbu loculuĭ, orbește, în bobote, la noroc, cum s’a’ntîmpla: încălecă și se nărui în uĭbu loculuĭ (CL. 1910, 317), a lovi în uĭbu loculuĭ. V. áret.