TUȘĂ², s. f. (Pop. și fam.) Mătușă. – Din [mă]tușă.

mătușă sf [At: MOXA, 366/19 / V: (pop) tușă, (reg) mătu / Pl: ~și, (îrg) ~șe / E: ml amita] 1 Soră a unuia dintre părinți. 2 (Înv; îs ~ mică) Verișoară a unuia dintre părinți sau soția unchiului Si: tanti. 3 (Reg; îs) ~ mare Soră a unuia dintre bunici. 4 (îrg) Bunică. 5 (Reg) Mamă vitregă. 6 (Pop) Termen de respect pentru o femeie mai în vârstă Si: lele. 7 (Pgn) Femeie în vârstă. 8 (Trs; gmț) Sticlă mare. 9 (Pop; euf; lpl) Malarie. 10 (Ban; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 11 (Ban; art.) Melodie după care se execută mătușa (10).

tușă² sf vz mătușă

tuși [At: MAN. GOTT, ap. DLR / Pzi: ~șesc / E: ml tussire] 1 vi A expira brusc și cu zgomot aerul din plămâni, după o scurtă inspirație (de obicei ca simptom al unei boli). 2 vi (Pex) A avea un acces de tuse (1). 3 vi (Reg; îe) A ~ măgărește (sau sec) A avea tuse (1) convulsivă. 4 vt (Șfg) A expectora (1). 5 vt (Reg; pex; fig) A insulta. 6 vt (Reg) A-i face cuiva semn, atrăgându-i atenția prin tuse (1).

TUȘĂ², tuși, s. f. (Pop. și fam.) Mătușă. – Din [mă]tușă.

TUȘĂ¹ s. f. (Familiar) Mătușă.

TUȘI, tușesc, vb. IV. Intranz. A expira brusc și cu zgomot aerul din plămîni (din cauza îmbolnăvirii aparatului respirator, a alunecării în trahee a unor corpuri străine etc.). Ți-a venit să tușești. C. PETRESCU, C. V. 225. Cuconu Ioniță tușea puternic. HOGAȘ, DR. II 105. Tușea necontenit, o tuse seacă; pomeții obrajilor săi erau neîncetat rumeni. BOLINTINEANU, O. 455. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ (Poetic) Sare-un greier, crainic sprinten... El tușește, își încheie haina plină de șireturi. EMINESCU, O. I 87. ♦ Tranz. Fig. A scuipa, a expectora. Șalupa, scuturată parcă de-un înec, tuși un nouraș de fum cenușiu. GALAN, B. I 48.

A TUȘI ~esc intranz. A expira brusc și zgomotos aerul din plămâni (din cauza iritării sau îmbolnăvirii aparatului respirator); a avea un acces de tuse. /<lat. tussire

tușă f. prescurtare familiară din mătușă.

tușì v. 1. a avea un acces de tuse; 2. a imita sgomotul tusei. [Lat. TUSSIRE].

mătúșă (est) și -úșe (vest) f., pl. ĭ (rus. mátuška, mămucă, d. matĭ, mamă. D. rom. vine rut. matuša, mătușă. Uniĭ îl derivă d. lat. ámita cu sufixu -ușă, ceĭa ce e greŭ!). Sora tatăluĭ saŭ a mameĭ. Epitet respectuos uneĭ femeĭ maĭ bătrîne, maĭ ales în popor (V. păpușă). – Fam. tușă: tușa Marina.

túșă, V. mătușă.

tușésc v. intr. (lat. tŭssire, it. tossire, pv. cat. pg. tossir [sp. toser], vfr. toussir [nfr. tousser]). Împing brusc și zgomotos aeru afară din plămînĭ din pricina tusiĭ orĭ fac așa într’adins ca să atrag atențiunea cuĭva.

tușă¹ (mătușă) (pop.) s. f., art. tușa, g.-d. art. tușii

tuși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tușesc, 3 sg. tușește, imperf. 1 tușeam; conj. prez. 1 sg. să tușesc, 3 să tușească; ger. tușind

tușă² (mătușă) (pop.) s. f., art. tușa, g.-d. art. tușii

tuși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tușesc, imperf. 3 sg. tușea; conj. prez. 3 să tușească; ger. tușind

tușă (mătușă) s. f., art. tușa, g.-d. art. tușii

tuși vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tușesc, imperf. 3 sg. tușea; conj. prez. 3 sg. și pl. tușească; ger. tușind

tuși (conj. tușească)

tușesc, -șească 3 conj., -șeam 1 imp.

TUSI- „tuse”. ◊ L. tussis „tuse” > fr. tussi- > rom. tusi-. □ ~gen (v. -gen₂), adj., care produce tuse.

NASIR AL-DIN AL-TUSI, Muhammad (1201-1274), matematician și astronom persan. A condus Observatorul de la Marāgheh. Autor al „Tabelelor astronomice” pentru calcularea mișcării planetelor și prezentarea stelelor pe care le-a observat. Este primul care a avut preocupări de trigonometrie sferică.

tușă, tuși s. f. mătușă

TUȘĂ s. v. mătușă, tanti.

tușă s. v. CLAPĂ. MĂTUȘĂ. TANTI.

tuși, tușesc, vb. IV (reg.) a face cuiva semn, a-i atrage atenția prin tuse.