tusă sf vz tuse

tuse [At: LEX. MARS. 249 / V: (reg) tusă / Pl: (rar) ~ / E: ml tussis] 1 Act reflex care constă dintr-o inspirație scurtă urmată de o expirație bruscă și zgomotoasă, de intensitate și frecvență variabile (însoțită de expectorații), cauzat de îmbolnăvirea aparatului respirator, de alunecarea în trahee a unor corpuri străine etc. Si: (înv) tușire (1). 2 (Pex) Boală a aparatului respirator, caracterizată prin simptomul de la tuse (1). 3 (Reg; îs) ~ în plin Tuse (1) cu expectorație. 4 (Reg; îs) ~ coaptă Tuberculoză. 5 (Reg; în credințele populare; îs) ~ din sfinte Tuse (1) pe care o contractează cel ce bea apă din baltă sau din pâraie, mai ales noaptea. 6 (Reg; îe) A se întâlni ~a cu junghiul A se întâlni doi oameni care se potrivesc prin trăsăturile negative. 7 (Reg; îe) A băga (pe cineva) în ~ A speria pe cineva.

tuși [At: MAN. GOTT, ap. DLR / Pzi: ~șesc / E: ml tussire] 1 vi A expira brusc și cu zgomot aerul din plămâni, după o scurtă inspirație (de obicei ca simptom al unei boli). 2 vi (Pex) A avea un acces de tuse (1). 3 vi (Reg; îe) A ~ măgărește (sau sec) A avea tuse (1) convulsivă. 4 vt (Șfg) A expectora (1). 5 vt (Reg; pex; fig) A insulta. 6 vt (Reg) A-i face cuiva semn, atrăgându-i atenția prin tuse (1).

TUSĂ s. f. v. tuse.

TUSE s. f. Expirație bruscă și zgomotoasă, de intensitate și frecvență variabilă (uneori însoțită de expectorații) cauzată de îmbolnăvirea aparatului respirator, de alunecarea în trahee a unor corpuri străine etc. Aud mai departe de mine o tuse. PREDA, Î. 100. Vechea ei tuse o necăji. ANGHEL-IOSIF, C. L. 79. Iarna trecută îl apucase o tuse neîmblînzită. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. ◊ Tuse convulsivă v. convulsiv. – Variantă: tusă (BART, S. M. 61, ALECSANDRI, T. I 103, NEGRUZZI, S. II 154) s. f.

TUȘI, tușesc, vb. IV. Intranz. A expira brusc și cu zgomot aerul din plămîni (din cauza îmbolnăvirii aparatului respirator, a alunecării în trahee a unor corpuri străine etc.). Ți-a venit să tușești. C. PETRESCU, C. V. 225. Cuconu Ioniță tușea puternic. HOGAȘ, DR. II 105. Tușea necontenit, o tuse seacă; pomeții obrajilor săi erau neîncetat rumeni. BOLINTINEANU, O. 455. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ (Poetic) Sare-un greier, crainic sprinten... El tușește, își încheie haina plină de șireturi. EMINESCU, O. I 87. ♦ Tranz. Fig. A scuipa, a expectora. Șalupa, scuturată parcă de-un înec, tuși un nouraș de fum cenușiu. GALAN, B. I 48.

TUSE f. Expirație bruscă și zgomotoasă cauzată de iritarea mucoasei căilor respiratorii sau de acțiunea altor factori. ◊ ~ convulsivă (sau măgărească) boală contagioasă acută, frecventă la copii, care se manifestă prin accese violente, spasmodice de tuse. [Art. tusea; G.-D. tusei] /<lat. tussis

A TUȘI ~esc intranz. A expira brusc și zgomotos aerul din plămâni (din cauza iritării sau îmbolnăvirii aparatului respirator); a avea un acces de tuse. /<lat. tussire

tuse f. expirațiune convulsivă și sgomotoasă a aerului conținut în plămâni. [Lat. TUSSIS].

tușì v. 1. a avea un acces de tuse; 2. a imita sgomotul tusei. [Lat. TUSSIRE].

túsă, V. tuse.

túse f. fără pl. (lat. tŭssis, d. vgr. ptýsis, scuĭpare [V. ptialină]; it. pg. tosse, pv. cat. sp. tos, fr. toux). Vest. Împingerea bruscă și zgomotoasă a aeruluĭ din plămînĭ, maĭ ales cînd eștĭ răcit orĭ aĭ vre-o boală de plămînĭ (bronchită, oftică) orĭ aĭ înghițit răŭ. – În est tusă, pl. e (lat. *tussa, it. dial. tossa și tussa, de unde ar fi putut proveni și rom. tuse).

tușésc v. intr. (lat. tŭssire, it. tossire, pv. cat. pg. tossir [sp. toser], vfr. toussir [nfr. tousser]). Împing brusc și zgomotos aeru afară din plămînĭ din pricina tusiĭ orĭ fac așa într’adins ca să atrag atențiunea cuĭva.

tuse s. f., art. tusea, g.-d. art. tusei

tuși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tușesc, 3 sg. tușește, imperf. 1 tușeam; conj. prez. 1 sg. să tușesc, 3 să tușească; ger. tușind

tuse s. f., art. tusea, g.-d. art. tusei

tuși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tușesc, imperf. 3 sg. tușea; conj. prez. 3 să tușească; ger. tușind

tuse s. f., art. tusea, g.-d. art. tusei

tuși vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tușesc, imperf. 3 sg. tușea; conj. prez. 3 sg. și pl. tușească; ger. tușind

tuse, art. tusea

tuși (conj. tușească)

tuse, -sei gen. a.

tușesc, -șească 3 conj., -șeam 1 imp.

tuse s. f. – Act respirator reflex cauzat de îmbolnăvire. – Var. Mold. tusă. Mr., megl. tuse. Lat. tūssis (Pușcariu 1781; REW 9016), cf. it., port. tosse, prov., cat., sp. tos, fr. toux. – Der. tuși (mr. tuședz, tușire), vb. (a avea un acces de tuse), din lat. tussῑre (Pușcariu 1782; REW 9015), cf. it. tossire, engad., port. tussir, prov., cat. tossir, v. fr. toussir, sp. toser, cuvînt de uz general (ALR, I, 146); tuset, s. n. (acces de tuse); tușit, s. n. (access de tuse); tușitură, s. f. (tuse).

TUSE CONVULSIVĂ s. (MED.) (pop.) tuse măgărească, (reg.) buduhoală, măgăreață.

TUSE MĂGĂREASCĂ s. v. tuse convulsivă.

TUSE CONVULSIVĂ s. (MED.) (pop.) tuse măgărească, (reg.) buduhoală, măgăreață.

tuse măgărească s. v. TUSE CONVULSIVĂ.

tuși, tușesc, vb. IV (reg.) a face cuiva semn, a-i atrage atenția prin tuse.