TRIANGULAȚIE, triangulații, s. f. Metodă de lucru geodezică prin care se determină coordonatele punctelor de pe teren. ♦ Ansamblu de triunghiuri de pe teren, care constituie infrastructura oricărei ridicări topografice. [Pr.: tri-an-] – Din fr. triangulation.

triangulație sf [At: COSTINESCU / P: tri-an~ / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr triangulation] 1 Ansamblu de operații geodezice care au ca scop stabilirea foarte precisă a coordonatelor unui număr de puncte de pe teren, prin intermediul unor triunghiuri ale căror vârfuri sunt aceste puncte. 2 Rețea de triunghiuri stabilită pe teren, care constituie baza oricărei măsurători topografice.

TRIANGULAȚIE, triangulații, s. f. Ansamblu de operații geodezice care au ca scop stabilirea foarte precisă a coordonatelor unui număr de puncte de pe teren, prin intermediul unor triunghiuri ale căror vârfuri sunt aceste puncte. ♦ Rețea de triunghiuri stabilită pe teren, care constituie baza oricărei măsurători topografice. [Pr.: tri-an-] – Din fr. triangulation.

TRIANGULAȚIE s. f. Operație de stabilire, pe o porțiune a suprafeței pămîntului, a unei rețele de triunghiuri, formată din puncte materializate pe teren, pornind de la o bază de lungime relativ mică, însă măsurată cu precizie; servește la ridicări geodezice pe suprafețe întinse, prin raportarea punctelor terenului la vîrfurile triunghiurilor. ♦ Rețea de triunghiuri stabilită pe teren, care constituie infrastructura oricărei măsurători terestre.

TRIANGULAȚIE s.f. Operație trigonometrică prin care pot fi determinate suprafețe și distanțe, împărțind terenul într-o rețea de triunghiuri și determinînd elementele acestora. ♦ Ansamblul triunghiurilor unei ridicări geodezice. [Gen. -iei. / cf. fr. triangulation].

TRIANGULAȚIE s. f. ansamblu de operații geodezice prin care pot fi determinate suprafețe și distanțe, împărțind terenul într-o rețea de triunghiuri echilaterale în vederea stabilirii coordonatelor punctelor de pe teren. ◊ rețea de triunghiuri, baza unei ridicări topografice. (< fr. triangulation)

TRIANGULAȚIE ~i f. 1) Metodă de determinare a mărimii unei suprafețe de teren, constând din construirea unui sistem de triunghiuri adiacente, la care se măsoară lungimea uneia dintre laturi și unghiurile, obținând pe cale trigonometrică lungimea celorlalte laturi. 2) Rețea de triunghiuri a unei ridicări topografice. /<fr. triangulation

triangulațiune sf vz triangulație

*triangulațiúne f. (mlat. triangulátio, -ónis). O operațiune trigonometrică (inventată de Snellius la 1617) pin care se rîdică planu unuĭ teren împărțindu-l în triunghĭurĭ. – Și -áție.

triangulație (desp. tri-an-, -ți-e) s. f., art. triangulația (desp. -ți-a), g.-d. art. triangulației; pl. triangulații, art. triangulațiile (desp. -ți-i-)

triangulație (tri-an-, -ți-e) s. f., art. triangulația (-ți-a), g.-d. art. triangulației; pl. triangulații, art. triangulațiile (-ți-i-)

triangulație s. f. (sil. tri-an-, -ți-e), art. triangulația (sil. -ți-a), g.-d. art. triangulației; pl. triangulații, art. triangulațiile (sil. -ți-i-)