tecărău² [At: KLEIN, D. 528 / V: (reg) techereu sn, ticar~, tic~, ticăreu sn, ticaraie, ticarauă sf / Pl: ~raie sn, ~ăi sm / E: mg teköro] (Trs) 1 sn Bucată de lemn cu care se strânge lanțul sau funia care leagă fânul, lemnele etc,* în car. 2 sn (Pex) Băț având diverse întrebuințări. 3 sn (Îf ticărău) Verigă de fier care se pune pe roata camlui în locul unde șina este slăbită. 4 sm (Fig; dep) Om scund și gras.

tecărău¹ sm [At: COMAN, GL. / Pl: ~ăi / E: teacăr + -ău] (Reg) 1 Nătărău. 2 Bădăran (4). 3 Haimana (2).

techereu sn vz tecărău

ticaraie sf vz tecărău²

ticarauă sf vz tecărău²

ticarău sn vz tecărău²

ticărău sn vz tecărău²

ticăreu sn vz tecărău²

tecărău (-ăi), s. m. – (Trans.) Sucitor, ceatlău, băț cu diferite întrebuințări. Mag. tekerö (Candrea; Gáldi, Dict., 262). – Der. tecări, vb. (a strînge cu un tecărău).

TECĂRĂU s. v. ceatlău, cruce.

tecărău s. v. CEATLĂU. CRUCE.

tecărău s.n. și s.m. (reg.) 1. (s.n.) lemn cu care se strânge funia care leagă lemnele, fânul. 2. (s.m.) om mic și bondoc.