tautomerie sf [At: M. D. ENC. / P: ta-u~ / E: fr tautomérie] (Chm) Formă de izomerie caracterizată prin ușurința cu care izomerii trec unul în celălalt, datorită deplasării unei duble legături și a unui atom de hidrogen.

TAUTOMERIE s.f. (Chim.) Proprietate a unor substanțe organice izomere de a trece cu ușurință una în alta. [< fr. tautomérie, cf. gr. tauto – același, meros – parte].

TAUTOMERIE s. f. proprietate a unor substanțe organice izomere de a trece cu ușurință una în alta. (< fr. tautomérie)

tautomerie (desp. ta-u-) s. f., art. tautomeria, g.-d. tautomerii, art. tautomeriei

tautomerie (ta-u-) s. f., art. tautomeria, g.-d. tautomerii, art. tautomeriei

tautomerie s. f. (sil. ta-u-), art. tautomeria, g.-d. tautomerii, art. tautomeriei

TAUTO- „la fel, identic”. ◊ gr. tauto „același” > fr. tauto-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. tauto-. □ ~cron (v. -cron), adj., 1. Care se produce la intervale identice de timp. 2. Care este situat la intervale egale de timp; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., repetiție supărătoare a acelorași sunete; ~gramă (v. -gramă), s. f., gen de poezie în care toate cuvintele încep cu aceeași literă; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte. 2. Judecată în care subiectul și predicatul sînt exact aceeași noțiune. 3. Expresie care în cadrul unui sistem formal este adevărată în orice interpretare; ~mer (v. -mer), adj., (despre substanțe) care prezintă tautomerie; ~merie (v. -merie), s. f., caracteristică a unor substanțe organice izomere de a trece cu ușurință una în cealaltă.

TAUTOMERIE s. (CHIM.) izomerie chimică.