tautocron, ~ă a [At: DN³ / P: ta-u~ / Pl: ~i, ~e / E: fr tautochrone] (Fiz) 1 Care are loc în timpi egali. 2 Care este situat la intervale egale de timp. 3 (Îs) Curbă ~ă Curbă (cicloidă) situată în plan vertical, cu convexiunea în jos, pe care un punct material greu ajunge în punctul cel mai de jos în același interval de timp din orice poziție ar porni fără viteză inițială. 4 (Îs) Mișcare ~ă Mișcare a mai multor puncte materiale grele care pornesc simultan, fără viteze inițiale, din diferite puncte ale unei curbe tautocrone (3).

TAUTOCRON, -Ă adj. (Fiz.) Care are loc în timpi egali; care este situat la intervale egale, identice de timp. ◊ Curbă tautocronă = curbă (cicloidă) situată în plan vertical, cu convexiunea în jos, pe care un punct material greu ajunge în punctul cel mai de jos în același interval de timp din orice poziție ar porni fără viteză inițială; mișcare tautocronă = mișcarea mai multor puncte materiale grele care pornesc simultan fără viteze inițiale, din diferite puncte ale unei curbe tautocrone. [< fr. tautochrone, cf. gr. tauto – același, chronos – timp].

TAUTOCRON, -Ă adj. (fiz.) care are loc în timpi egali; situat la intervale egale, identice de timp. ♦ (mat.) curbă ~ă (și s. f.) = curbă (cicloidă) în plan vertical, cu convexiunea în jos, pe care un punct material greu ajunge în punctul cel mai de jos în același interval de timp din orice poziție ar porni fără viteză inițială; mișcare ~ă = mișcarea mai multor puncte materiale grele care pornesc simultan fără viteze inițiale, din diferite puncte ale unei curbe tautocrone. (< fr. tautochrone)

tautocronă (desp. ta-u-to-cro-) s. f., g.-d. art. tautocronei; pl. tautocrone

tautocronă (ta-u-to-cro-) s. f., g.-d. art. tautocronei; pl. tautocrone

tautocronă adj. f., s. f. (sil. ta-u-, -cro-), pl. tautocrone

TAUTO- „la fel, identic”. ◊ gr. tauto „același” > fr. tauto-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. tauto-. □ ~cron (v. -cron), adj., 1. Care se produce la intervale identice de timp. 2. Care este situat la intervale egale de timp; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., repetiție supărătoare a acelorași sunete; ~gramă (v. -gramă), s. f., gen de poezie în care toate cuvintele încep cu aceeași literă; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte. 2. Judecată în care subiectul și predicatul sînt exact aceeași noțiune. 3. Expresie care în cadrul unui sistem formal este adevărată în orice interpretare; ~mer (v. -mer), adj., (despre substanțe) care prezintă tautomerie; ~merie (v. -merie), s. f., caracteristică a unor substanțe organice izomere de a trece cu ușurință una în cealaltă.