tângă sf [At: PSALT. 133 / V: (reg) tâng sn / Pl: tângi / E: vsl тѫга] 1 (Îrg) Mâhnire adâncă Si: amărăciune, jale. 2 (Reg; îe) A-i fl cuiva ~ după ceva A-i părea rău după ceva. 3 (Reg; pex) Sunet prelung și jalnic Si: vaiet.

TÂNGĂ f. la sing. reg. Stare sufletească provocată de săvârșirea unei fapte nesocotite sau de o nereușită. /<sl. tonga

tâng² sn vz tângă

TÎNGĂ, tîngi s. f. (Învechit și arhaizant) Mîhnire adîncă, jale, amărăciune. Pecinginea cuvintelor de tîngă Vă copleșește sufletele încă. BENIUC, V. 145. ◊ (Adjectival) Tot vorbind, tot cu inima tîngă, amîndoi o ajuns la buhaiu pădurii de aur. I. CR. IV 103.

TÎNGĂ, tîngi, s. f. (Înv. și arh.) Mîhnire adîncă, jale, amărăciune. – Slav (v. sl. tonga).

tîngă f., pl. ĭ (vsl. tonga, vaĭet, doliŭ; sîrb. tuga, rus. tugá, regret). Est. Regret, durere sufletească: o mică tîngă începe s’o roadă (VR. 1911, 11, 245), cu tînga în inimă, mĭ-e tîngă mie. – Și la Dos. V. inat.

tîngă (-gi), s. f. – Supărare, chin. – Megl. tǫngă. Sl. tąga (Tiktin). Înv. și Mold. – Der. tîng, adj. (mîhnit, necăjit), Mold., rar.; tîngui, vb. (a se lamenta; a plînge, a deplînge), din sl. tągovati (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 411); tînguială, s. f. (jelanie, plîngere); tînguios (var. tînguielnic), adj. (trist, mîhnit, necăjit); tînguitor, adj. (trist).

TÂNGĂ s. v. jale.

tîngă s. v. JALE.

TÎNGĂ s. f. (Mold.) Mâhnire adîncă, jale, amărăciune. Așteptam cineva să mă plîngă La nevoie ce sînt și la tîngă. DOSOFTEI, PS. Iară tu și trupul aduci la tîngă și sufletul duci în muncă. CD 1698, 24^v. Cf. DPRS, 84^v. Etimologie; sl. tǫga. Cf. b ă n a t (1), b ă n u i a l ă (1), b u ș l u i a l ă, t r i s t e a l ă.