TÎNGĂ s. f. (Mold.) Mâhnire adîncă, jale, amărăciune. Așteptam cineva să mă plîngă La nevoie ce sînt și la tîngă. DOSOFTEI, PS. Iară tu și trupul aduci la tîngă și sufletul duci în muncă. CD 1698, 24^v. Cf. DPRS, 84^v. Etimologie; sl. tǫga. Cf. b ă n a t (1), b ă n u i a l ă (1), b u ș l u i a l ă, t r i s t e a l ă.