13 definiții pentru supranume

SUPRANÚME, supranume, s. n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane în semn de cinste sau pentru a o distinge printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță de altă persoană cu același nume. ♦ Poreclă. – Supra1- + nume (după fr. surnom).

SUPRANÚME, supranume, s. n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane în semn de cinste sau pentru a o distinge printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță de altă persoană cu același nume. ♦ Poreclă. – Supra1- + nume (după fr. surnom).

SUPRANÚME, supranume, s. n. Nume dat unei persoane, pe lîngă numele propriu, în semn de cinste (uneori și ca batjocură) sau pentru a o deosebi de alte persoane cu același nume (v. poreclă).

supranúme (su-pra-) s. n., art. supranúmele; pl. supranúme

supranúme s. n. (sil. -pra-) → nume

SUPRANÚME s. nume, poreclă, (livr.) cognomen, (franțuzism) sobrichet, (înv. și reg.) sclitadă, (Olt., Munt. și Transilv.) ponos, (înv.) poreclitură. (I-a pus ca ~...)

SUPRANÚME s.n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane. ♦ Poreclă. [Pl. invar. / < supra- + nume, după fr. surnom].

SUPRANÚME s. n. nume adăugat la numele propriu al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o deosebi de altă persoană cu același nume. ◊ poreclă. (după fr. surnom)

SUPRANÚME ~ n. Nume adăugat la numele individual al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o distinge de altele purtând același nume. /supra- + nume

supranume n. nume adaos la cel propriu: Mihaiu Viteazul.

*supranúme n., pl. tot așa (după fr. surnom). Poreclă, nume dat pe deasupra: Ștefan cel Mare.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

SUPRANUME s. nume, poreclă, (livr.) cognomen, (franțuzism) sobrichet, (înv. și reg.) sclitadă, (Olt., Munt. și Transilv.) ponos, (inv.) poreclitură. (I-a pus ca ~...)

SUPRANÚME (PORÉCLĂ) s. n. (< supra < fr. supra-, lat. supra, cf. it. sopra- + nume, după fr. surnom): 1. nume adăugat la numele propriu al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o distinge, printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță, de o altă persoană cu același nume, ca de exemplu (la romani) Publius Cornelius Scipio Africanus („cel care a învins pe africani, pe cartaginezi”), Lucius Tarquinius Superbus („cel trufaș”), M. Manlius Capitolinus („cel care a salvat Capitoliul de gali”), Numerius Decinius Samnitul („cel din Samnium”), Fabius Maximus Cunctator („cel care în războiul cu cartaginezii a folosit tactica întârzierii”; „cel care întârzie”) etc. 2. nume dat unei persoane, de obicei în bătaie de joc, în legătură cu o caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activității sale, ca de exemplu (în istoria României) Radu al II-lea Prasnaglava („chelul”), Iuga Ologul, Petru Șchiopul, Mihnea vodă cel Rău, Aron Tiranul, Mihnea vodă Turcitul etc. S. se dau și unor animale: Moș Martin (= ursul), pintenatul (= cocoșul), urechilă (= iepurele, măgarul); codoi (somnul), ruginoasă (= caracudă) etc.

Intrare: supranume
supranume substantiv neutru
  • silabație: -pra-
substantiv neutru (N30)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • supranume
  • supranumele
plural
  • supranume
  • supranumele
genitiv-dativ singular
  • supranume
  • supranumelui
plural
  • supranume
  • supranumelor
vocativ singular
plural