12 definiții pentru supranume


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SUPRANÚME, supranume, s. n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane în semn de cinste sau pentru a o distinge printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță de altă persoană cu același nume. ♦ Poreclă. – Supra1- + nume (după fr. surnom).

SUPRANÚME, supranume, s. n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane în semn de cinste sau pentru a o distinge printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță de altă persoană cu același nume. ♦ Poreclă. – Supra1- + nume (după fr. surnom).

SUPRANÚME, supranume, s. n. Nume dat unei persoane, pe lîngă numele propriu, în semn de cinste (uneori și ca batjocură) sau pentru a o deosebi de alte persoane cu același nume (v. poreclă).

SUPRANÚME s.n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane. ♦ Poreclă. [Pl. invar. / < supra- + nume, după fr. surnom].

SUPRANÚME s. n. nume adăugat la numele propriu al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o deosebi de altă persoană cu același nume. ◊ poreclă. (după fr. surnom)

SUPRANÚME ~ n. Nume adăugat la numele individual al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o distinge de altele purtând același nume. /supra- + nume

supranume n. nume adaos la cel propriu: Mihaiu Viteazul.

*supranúme n., pl. tot așa (după fr. surnom). Poreclă, nume dat pe deasupra: Ștefan cel Mare.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

supranúme (su-pra-) s. n., art. supranúmele; pl. supranúme

supranúme s. n. (sil. -pra-) → nume


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

SUPRANÚME s. nume, poreclă, (livr.) cognomen, (franțuzism) sobrichet, (înv. și reg.) sclitadă, (Olt., Munt. și Transilv.) ponos, (înv.) poreclitură. (I-a pus ca ~...)

SUPRANUME s. nume, poreclă, (livr.) cognomen, (franțuzism) sobrichet, (înv. și reg.) sclitadă, (Olt., Munt. și Transilv.) ponos, (inv.) poreclitură. (I-a pus ca ~...)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SUPRANÚME (PORÉCLĂ) s. n. (< supra < fr. supra-, lat. supra, cf. it. sopra- + nume, după fr. surnom): 1. nume adăugat la numele propriu al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o distinge, printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță, de o altă persoană cu același nume, ca de exemplu (la romani) Publius Cornelius Scipio Africanus („cel care a învins pe africani, pe cartaginezi”), Lucius Tarquinius Superbus („cel trufaș”), M. Manlius Capitolinus („cel care a salvat Capitoliul de gali”), Numerius Decinius Samnitul („cel din Samnium”), Fabius Maximus Cunctator („cel care în războiul cu cartaginezii a folosit tactica întârzierii”; „cel care întârzie”) etc. 2. nume dat unei persoane, de obicei în bătaie de joc, în legătură cu o caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activității sale, ca de exemplu (în istoria României) Radu al II-lea Prasnaglava („chelul”), Iuga Ologul, Petru Șchiopul, Mihnea vodă cel Rău, Aron Tiranul, Mihnea vodă Turcitul etc. S. se dau și unor animale: Moș Martin (= ursul), pintenatul (= cocoșul), urechilă (= iepurele, măgarul); codoi (somnul), ruginoasă (= caracudă) etc.

Intrare: supranume
supranume substantiv neutru
  • silabație: -pra-
substantiv neutru (N30)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • supranume
  • supranumele
plural
  • supranume
  • supranumele
genitiv-dativ singular
  • supranume
  • supranumelui
plural
  • supranume
  • supranumelor
vocativ singular
plural