sucă sf [At: ANON. CAR. / V: suhă / Pl: suci / E: pvb sucui] 1 (Trs) Obicei. 2 (Îe) A-și face ~ A-și face un prost obicei. 3 (Reg) Poftă (1). 4 (Reg) Ambiție (1). 5 (Reg) Neastâmpăr. 6 (Trs; la animale, mai ales la cai) Nărav.

suhă sf vz sucă

șucă sf vz sucă

SUCĂ s. f. (Transilv., Mold.) Capriciu, toană, nărav. O pălea suca de bătut. ȘEZ. XVIII 197.

SUCĂ s. f. (Reg.) Capriciu, toană, nărav. – Magh. szokás „obicei”.

súcă f., pl. inuzitat ĭ (cp. cu bg. sukam, sug). Nord. Poftă, toană: cînd o pălea suca de băut (Șez. 30, 197).

sucésc și (Trans. Ban.) suc, a sucí v. tr. (vsl. sukati-sučon, id.; sîrb. sukati, bg. sučĭ, rus. sučitĭ. V. sucală). Răsucesc, învîrtesc: doĭ suc de roată să strîngă teascu. (GrS. 1937, 178). Scrîntesc: mĭ-am sucit picioru. Apuc cu violență, zmuncesc, scutur, bat: ĭa sucește-l pe acest copil obraznic!. Fig. Șicanez, chinuĭesc; m’a sucit cum suci un puĭ. (Agr. Înt. 149). Denaturez, falsific: a suci vorbele cuĭva. – Vechĭ a suca, rămas în loc, sucă-mi-te (sucește-mi-te), suveĭcuță (Rom. Pit. 111, Olt). Și cĭucesc (nord). V. și cĭucesc 1.

sucă (-ci), s. f. – 1. Obicei rău, viciu. – 2. Supărare. Mag. szokás „obicei” (Cihac, II, 527; Gáldi, Dict., 160). În Trans. – Der. sucaș, adj. (vicios, nărăvaș); sucui, vb. (Trans., rar, a se vicia).

sucă În CV, 1950, nr. 11 -12, p. 41, sucă este glosat prin „dor, dorință, foarte mare” (nu mai are astîmpăr, că i-o venit suca de joc, din Suceava) și este explicat prin germ. Sucht „patimă, manie”. Dar cuvîntul este cunoscut și din alte părți și explicat altfel : CV, 1951, nr. 6, p. 29, sucă „nervi, ambiție” (din Rodna); sucaș „nervos”, cal sucaș „cal care nu vrea să tragă”, ibid. ; jugui „a se potrivi, a se obișnui cu o meserie, cu o unealtă”, CV, 1951, nr. 9-10, p. 45 (din Dolj). Scriban îl cunoaște din nordul țării (sucă „poftă, toan㔄) și trimite, pentru etimologie, la bg. сукам ”sug„ (?!). TDRG îl cunoaște din Abrud, cu înțelesul de ”obicei„ și trimite la magh. szokás ”obicei„, szokni ”a fi obișnuit„, DLRM și Teaha, p. 126 (vezi și același, CV, 1951, nr. 3-4; p. 46, din Bihor: sucă ”obicei, nărav„, sucuit, adj., ”obișnuit„”) pornesc direct de la magh. szokás, fără să pună problema corespondențelor. Este limpede însă că szokás nu putea să devină sucă. "Trebuie pornit de la verbul szokni, care a putut deveni sucui prin schimbarea în u a lui o neaccentuat, iar -ni e reprezentat în mod normal prin -ui. Verbul este atestat, nu numai sub forma jugui, ci și sub forma participiului sucuit, pe care Teaha l-a luat desigur drept un derivat de la sucă. În realitate acesta din urmă este un postverbal de la sucui. Sensul atestat pentru Suceava nu e prea depărtat de cel primitiv (dar cum a ajuns cuvîntul în Bucovina ?). S-ar putea întimpla ca unele înțelesuri să trădeze amestecul lui suci.

SUCA 1. – Ioan (Met 65) < subst. ard. sucă « nărav » < magh. szokas (com. Cristureanu). 2. Suce, Stan AO XXI 173); Sucescu, Ion 1808 (ib. 174). Pentru Suc/e, -escu, cf. vb. a suci. 3. Sucală b. (16 B IV 152) și Sucal boier (13 -15 B 171), din subst. sucală.

SUCĂ s. v. capriciu, chef, datină, fandoseală, fantezie, fason, fel, fiță, maimuțăreală, moft, naz, nărav, obicei, poftă, prosteală, rânduială, sclifoseală, toană, tradiție, uz, uzanță.

sucă s. v. CAPRICIU. CHEF. DATINĂ. FANDOSEALĂ. FANTEZIE. FASON. FEL. FIȚĂ. MAIMUȚĂREALĂ. MOFT. NAZ. NĂRAV. OBICEI. POFTĂ. PROSTEALĂ. RÎNDUIALĂ. SCLIFOSEALĂ. TOANĂ. TRADIȚIE. UZ. UZANȚĂ.

SUCĂ s. f. (Ban., Trans. SV) Obicei. Sukĕ. Consvetudo. AC, 373. En atare szuke. PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; cf. VISKI, apud TEW. Etimologie: sucui. Vezi și sucluiturâ, sucui, sucuit. Cf. s o c a ș, s u c l u i t u r ă, v ă l a ș, z a c o n (2).

súcă, s.f. (reg.) Poftă, chef, nărav: „Io vinit și lui sucă de horincă…” (Faiciuc, 2008: 768). – Din magh. syokás „obicei” (DLRM; Cihac, după DER).