sucă sf [At: ANON. CAR. / V: suhă / Pl: suci / E: pvb sucui] 1 (Trs) Obicei. 2 (Îe) A-și face ~ A-și face un prost obicei. 3 (Reg) Poftă (1). 4 (Reg) Ambiție (1). 5 (Reg) Neastâmpăr. 6 (Trs; la animale, mai ales la cai) Nărav.

suhă sf vz sucă

șucă sf vz sucă

SUCĂ s. f. (Transilv., Mold.) Capriciu, toană, nărav. O pălea suca de bătut. ȘEZ. XVIII 197.

SUCĂ s. f. (Reg.) Capriciu, toană, nărav. – Magh. szokás „obicei”.

súcă f., pl. inuzitat ĭ (cp. cu bg. sukam, sug). Nord. Poftă, toană: cînd o pălea suca de băut (Șez. 30, 197).

sucésc și (Trans. Ban.) suc, a sucí v. tr. (vsl. sukati-sučon, id.; sîrb. sukati, bg. sučĭ, rus. sučitĭ. V. sucală). Răsucesc, învîrtesc: doĭ suc de roată să strîngă teascu. (GrS. 1937, 178). Scrîntesc: mĭ-am sucit picioru. Apuc cu violență, zmuncesc, scutur, bat: ĭa sucește-l pe acest copil obraznic!. Fig. Șicanez, chinuĭesc; m’a sucit cum suci un puĭ. (Agr. Înt. 149). Denaturez, falsific: a suci vorbele cuĭva. – Vechĭ a suca, rămas în loc, sucă-mi-te (sucește-mi-te), suveĭcuță (Rom. Pit. 111, Olt). Și cĭucesc (nord). V. și cĭucesc 1.

sucă (-ci), s. f. – 1. Obicei rău, viciu. – 2. Supărare. Mag. szokás „obicei” (Cihac, II, 527; Gáldi, Dict., 160). În Trans. – Der. sucaș, adj. (vicios, nărăvaș); sucui, vb. (Trans., rar, a se vicia).

SUCA 1. – Ioan (Met 65) < subst. ard. sucă « nărav » < magh. szokas (com. Cristureanu). 2. Suce, Stan AO XXI 173); Sucescu, Ion 1808 (ib. 174). Pentru Suc/e, -escu, cf. vb. a suci. 3. Sucală b. (16 B IV 152) și Sucal boier (13 -15 B 171), din subst. sucală.

SUCĂ s. v. capriciu, chef, datină, fandoseală, fantezie, fason, fel, fiță, maimuțăreală, moft, naz, nărav, obicei, poftă, prosteală, rânduială, sclifoseală, toană, tradiție, uz, uzanță.

sucă s. v. CAPRICIU. CHEF. DATINĂ. FANDOSEALĂ. FANTEZIE. FASON. FEL. FIȚĂ. MAIMUȚĂREALĂ. MOFT. NAZ. NĂRAV. OBICEI. POFTĂ. PROSTEALĂ. RÎNDUIALĂ. SCLIFOSEALĂ. TOANĂ. TRADIȚIE. UZ. UZANȚĂ.

SUCĂ s. f. (Ban., Trans. SV) Obicei. Sukĕ. Consvetudo. AC, 373. En atare szuke. PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; cf. VISKI, apud TEW. Etimologie: sucui. Vezi și sucluiturâ, sucui, sucuit. Cf. s o c a ș, s u c l u i t u r ă, v ă l a ș, z a c o n (2).

súcă, s.f. (reg.) Poftă, chef, nărav: „Io vinit și lui sucă de horincă…” (Faiciuc, 2008: 768). – Din magh. syokás „obicei” (DLRM; Cihac, după DER).