14 definiții pentru strungă, Strungă   declinări

STRÚNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stână, unde se mulg oile; p. restr. deschizătură, portiță îngustă făcută în acest loc, prin care trec oile una câte una la muls. ♦ P. gener. Loc îngust de trecere. ♦ (Pop.) Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strâmtoare. 2. (Pop.) Strungăreață (1). – Cf. alb. shtrungë.

Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

STRÚNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stână, unde se mulg oile; p. restr. deschizătură, portiță îngustă făcută în acest loc, prin care trec oile una câte una la muls. ♦ P. gener. Loc îngust de trecere. ♦ (Pop.) Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strâmtoare. 2. (Pop.) Strungăreață (1). – Cf. alb. shtrungë.

Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de Catalin_Gherghe | Semnalează o greșeală | Permalink

STRÚNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stînă; (în special) deschizătura îngustă a acestui loc prin care trec oile una cîte una la muls. Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleți. COȘBUC, P. II 167. Brr oaie... brrr la strungă ! ALECSANDRI, T. 613. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 360. ◊ Fig. În stepă năluciră alte tancuri ce adunau la strunga zării alte turme. SADOVEANU, M. C. 107. (Cu aluzie la felul cum apar oile una cîte una) Se-nserează... Nilul doarme și ies stelele din strungă. EMINESCU, O. I 44. 2. Loc îngust de trecere. Drept ușă [ocolul] avea o strungă îngustă, în fața căreia santinela, toropită de dogoarea soarelui, se clătina, gata s-adoarmă. CAMILAR, N. I 360. ♦ Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strîmtoare. Pe aici trece linia ferată care, urcînd în sus pe strîmtoarea Trotușului, despică munții și răzbate în Ardeal prin strunga de la Palanca. VLAHUȚĂ, O. A. II 152. În mijlocul pădurii este-o poiană lungă... La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă Prin care ostășimea curge ca un șioi. ALECSANDRI, P. III 214. 3. Strungăreață (1). Bătrînul începu a rîde mai tare, arătîndu-și strunga largă între dinții de jos. SADOVEANU, O. VI 512. Ar fi vrut să-i rămînă chipul săpat în minte, așa, cu strunga cea de printre dinți, cu musteața gălbioară, cu ochii tîlhăroși. MIRONESCU, S. A. 42.

Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

strúngă s. f., g.-d. art. strúngii; pl. strúngi

Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

strúngă s. f., g.-d. art. strúngii; pl. strungi

Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STRÚNGĂ s. v. chei, defileu, lătunoaie, pas, răritură, strâmtoare, strungăreață, trecătoare.

Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STRÚNGĂ s. (pop.) spătar, (prin Transilv., Maram. și Ban.) staul. (~ la stână.)

Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

strúngă (-gi), s. f.1. Deschizătură de ieșire din țarcul oilor, portiță prin care poate trece numai o oaie. – 2. Țarc, ocol la oi. – 3. Defileu, chei. – 4. Gaură, deschizătură. – 5. Strungăreață. – Mr., megl. strungă. De la strung, în sensul de „dispozitiv care execută frecare”, fiindcă strungă face ca oile să treacă frecînd stîlpul portiței sau pe ciobanul care așteaptă lîngă el. Pentru semantism, cf. sp. torno „instrument care face să treacă obiectele printr-un spațiu închis”, chiar dacă nucleul semantic al sp. este diferit. Sensul lui strung și strungă este același de „lucru care roade” și este natural, dacă ne gîndim că sursa comună este sl. strugati „a răzui”, cf. struji. Totuși pentru acest cuvînt s-au propus etimoane foarte diferite. Din a strînge „a închide” (Miklosich, Slaw. Elem., 47), dificil fonetic. – Din alb. strungë (Miklosich, Slaw. Elem. im Magyar, 35) e același lucru, deși alb., în opinia lui Miklosich, depinde de stragońlat. stringĕre. Dintr-o rădăcină indoeurop. *strng- (Jokl, Sb. Wien, CLXVIII, I, 89; Barič, Albanorum St., I, 105); dintr-o rădăcină *sru- „a fugi” (Philippide, II, 735); din gr. στενυγά „îngustime” (Diculescu 198) sau *στρόγγα (Drăganu, Românii în veac. IX-XIV, 60; cf. Tamás, Archiv. Europ. Centro-Orient, II, 269); dintr-o rădăcină tracică *struma „curgătoare” (Pascu, I, 191); cf. Scriban; din lat. ruga contaminat cu v. germ. stranga (Giuglea, Dacor., II, 340-3). În general se admite că este cuvînt foarte vechi și că în rom. s-a răspîndit în alte idiomuri balcanice și orientale, cf. Tiktin și Candrea, și Rosetti, II, 122. Uz general (ALR, I, 31). Der. strungar, s. m. (cioban care mînă oile prin strungă); strungăreață, s. f. (răritură la dință; ciubăr de muls oile). Din rom. provin negreșit toate formele cu infixul n, ca ngr. στρούγγα (Meyer, Neugr. St., II, 79; Murnu, Lehnw., 43), alb. strungë (Meyer 418), ceh., slov., rut. strunga, pol. strąga, mag. ezstrenga (Candrea, Elementele, 401), ven. strunga (Tiktin). Formele fără infix nazal (bg. străga, sb. straga) pot proveni și ele dintr-o formă anterioară nazalizării, cf. strug față de strung, sau din sl.

Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

STRÚNGĂ ~gi f. 1) Loc (la o stână) pe unde trec oile câte una pentru a fi mulse. 2) Trecătoare îngustă în munți; strâmtoare. 3) v. STRUNGĂREAȚĂ. /Cuv. autoht.

Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

strungă f. 1. ocol în care se închid oile pentru ca, prin spătări, să iasă la muls; 2. trecătoare îngustă între doi munți la capătul pădurii: strunga dela Turnu-Roșu; se prelungește o strungă AL.; 3. fig. orbită: ies stelele din strungă EM. [Vorbă ciobănească de origină indigenă = strângă, loc strâmt].

Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

strúngă f., pl. ĭ (tracic *strunga, adică „loc de scurgere, de trecere”, înrudit cu Strymon, Struma, și Istrus, Dunărea; alb. štrungă, ngr. strúnga, sîrb. struga, bg. strŭga, slovac strunga, pol. straga). Strîmtoarea (portița) pin care trec oile la muls. Țarcu în care se duc oile la muls. Trecătoare pintre munțĭ. Distanta dintre dințiĭ incizivĭ de sus la uniĭ oamenĭ.

Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

strúngă, strungi, s.f. – 1. Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. 2. Defileu, chei; trecătoare îngustă. 3. Gaură, deschizătură. ♦ (top.) Strungi, cascadă situată pe Valea Bârlanului, la alt. de 1.025 m, la 12 km vest de loc. Vadu Izei (Timur, 2007: 74). ♦ (onom.) Strungariu, Strugaru, Strugariu, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. alb. sthrungë (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu), cf. alb. strungë „strungă”, din rad. i.-e. *stenk-, *streng- „îngust, strâmt” (Russu, 1970). Cuv. rom. > slov. strunga, magh. esztrenga (Macrea, 1970; Candrea, cf. DER), ceh., ucr. strunga (Candrea, cf. DER).

Sursa: DRAM 2015 (2015) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

strúngă, -i, s.f. – Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. – Cuvânt autohton (Russu, Brâncuși, Rosetti), cf. alb. strungë; Cuvânt rom. preluat în slovacă (strunga) și magh. esztrenga (Macrea 1970: 15 și 19).

Sursa: DRAM (2011) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

STRUNGĂ subst. 1. Cu suf. -ar, de apart. locală: Strugăriță b. (17 A II 258). 2. Strungari s., fără raport cu subst. strungar.

Sursa: Onomastic (1963) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink