stipulație sf [At: AR (1829), 170¹/5 / V: (înv) ~iune, ~lățiune / Pl: ~ii / E: lat stipulatio, fr stipulation] 1 (Iuz) Stipulare. 2 (Pex) Actul în care este cuprinsă stipulația (1).

STIPULAȚIE, stipulații, s. f. (Jur.) Prevedere, clauză, învoială menționată într-un act scris. – Variantă: (învechit) stipulațiune (GHICA, S. 28) s. f.

STIPULAȚIE s.n. Stipulare, prevedere, clauză introdusă într-un contract. [Gen. -iei, var. stipulațiune s.f. / cf. fr. stipulation, lat. stipulatio].

STIPULAȚIE s. n. (jur.) prevedere, clauză introdusă într-un contract, tratat etc. (< fr. stipulation, lat. stipulatio)

STIPULAȚIE ~i f. Condiție deosebită prevăzută într-un act juridic; clauză contractuală. [G.-D. stipulației] /<lat. stipulatio, ~onis, fr. stipulation

stipulațiune sf vz stipulație

stipulățiune sf vz stipulație

STIPULAȚIUNE s. f. v. stipulație.

STIPULAȚIUNE s.f. v. stipulație.

stipulați(un)e f. clauze, condițiuni enunțate într’un contract.

*stipulațiúne f. (lat. stipulátio, -ónis). Acțiunea de a stipula. Lucru stipulat, clauză. – Și -ație.

stipulație (desp. -ți-e) s. f., art. stipulația (desp. -ți-a), g.-d. art. stipulației; pl. stipulații, art. stipulațiile (desp. -ți-i-)

stipulație (-ți-e) s. f., art. stipulația (-ți-a), g.-d. art. stipulației; pl. stipulații, art. stipulațiile (-ți-i-)

stipulație s. f. (sil. -ți-e), art. stipulația (sil. -ți-a), g.-d. art. stipulației; pl. stipulații, art. stipulațiile (sil. -ți-i-)

stipulație

STIPULAȚIE s. v. clauză.

STIPULAȚIE s. (JUR.) clauză, condiție, dispoziție, prevedere, punct, stipulare, termen, (înv. și pop.) tocmeală, (înv.) șart. (~ dintr-o convenție.)