schimă² sf vz știmă²

steamă² sf vz stemă

steamă¹ sf, a [At: MARIAN, D. 247 / Pl: ? / E: nct] 1-2 (Reg; într-un descântec; csnp) „În formă de stea”.

stem¹ sn vz stemă

stemă sf [At: MOXA, 36²/6 / V: (îrg) ~eamă, (înv) stimă, (reg) stem sn / Pl: ~me / E: ngr στέμμα, slv стєма, lat stemma, fr stemma] 1 (Îvp) Coroană (cu însemnul puterii pe care o reprezintă). 2 (Pex) Puterea pe care o conferă stema (1). 3 (Îe) A fi cu (sau a avea) ~ma (sau ~) în frunte A fi cu stea (30) în frunte. 4 (Irn; îae) A fi de neam mare, ales. 5 (Îae) A fi cuminte, drept, cinstit. 6 (Înv) Piatră prețioasă. 7 (Pex) Giuvaer (1). 8 (Înv) Podoabă. 9 Ansamblu de semne și culori cu o anumită semnificație care reprezintă calitatea, puterea, autoritatea unei țări, a unui oraș sau județ, a unei dinastii sau familii nobiliare etc. Si: blazon (1), (rar) armoarii, (înv) armătură (5), herb (2), marcă, pavăză, scut. 10 (Înv; fig) Specific (1). 11 (Îvp) Semn caracteristic, pată sau smoc de păr (de altă culoare) pe fruntea unor animale. 12 (Rar) Reprezentare grafică a filiației manuscriselor unei lucrări.

stimă³ sf vz stemă

stimă² sf vz știmă² corectat(ă)

ștemă² sf vz știmă²

știmă² sf [At: HEM 1276 / V: (reg) schi~, st~, ștemă / Pl: ~me / E: gr σχῆμα, -λτος] 1 (Mol; Buc) Personaj din mitologia populară, imaginat de obicei ca o femeie frumoasă (și bună), care protejează apele, pădurile, comorile etc. Vz zână. 2 (Reg; în superstiții; d. animale; îe) A avea ~ A fi stăpânit de un duh necurat. 3 (Reg; pex; d. animale; îae) A fi năzdrăvan. 4 (Mol; îc) ~ma-vitelor Boală a vitelor, nedefinită mai îndeaproape. 5-6 (Reg; pex) Ființă (sau plantă) căreia i se atribuie însușiri supranaturale, care este considerată ca purtătoare de noroc. 7 (Reg; prt) Om slab și urât. 8 (Reg) Copil neastâmpărat. 9 (Trs) Noroc. 10 (Trs; îf ștemă) Belșug de lapte la vite Si: (pop) frupt (1), mană. 11 (Reg) Presimțire. 12 (Reg; îf ștemă) Secret. 13 (Reg; îaf) Fluierătură cu care ciobanii se cheamă unul pe altul.

șțimă¹ sf [At: DL / Pl: ~me / E: ger Stimme] Parte care revine fiecăruia dintre interpreții unei bucăți muzicale și care se extrage, separat, din partitura generală.

STEAMĂ s. f. v. stemă.

STEMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș etc. sau (în orînduirile sociale bazate pe exploatare) al unei familii nobile sau al unei dinastii; emblemă, blazon. Stema Republicii Populare Romîne. ▭ Castelul în ruine domnește peste vale... și stema ce-pe-oricine să-nfrunte cuteza, Mîncată e de vînturi, de soare și de apă. MACEDONSKI, O. I 23. ♦ Fig. Caracteristică, specific. Din acele felurite colecțiuni, purtînd fiecare stema unei naționalități, nu e de tăgăduit că și literile și istoria s-au înavuțit. ODOBESCU, S. I 181. 2. (Învechit) Coroană, diademă. Din fundul lumii... Venit-au roiuri de-mpărați Cu stemă-n frunte. COȘBUC, P. I 55. Împăratul își scoase stema din cap și o puse în capul fiului său. ISPIRESCU, L. 312. Pe fruntea sa... Purtînd nu stema regească Ci marama țărănească. ALECSANDRI, P. III 593. ◊ Fig. Noaptea-și pune stema feerică, stelină. ALECSANDRI, P. A. 163. ◊ Expr. A fi cu stemă în frunte = a fi cu stea în frunte, v. stea. Inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. 3. (Învechit) Piatră prețioasă. Stema din cununa împărătească. DELAVRANCEA, la TDRG. 4. Semn caracteristic, pată (de altă culoare), pe care o au unele animale în frunte. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. Aduceți-mi calu-ndată, Calul meu cu stemă-n frunte, Să zbor unde Jiul plînge. BOLINTINEANU, O. 9. – Pl. și: stemate (HASDEU, I. V. 238). – Variantă: steamă (TEODORESCU, P. P. 309) s. f.

ȘTIMĂ¹, știme, s. f. (În credințele populare) Ființă imaginară închipuită ca o femeie, care ar avea rolul să păzească apele, pădurile, casa, comorile etc. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopții, de curg neguri pe Prut, și din acele neguri se arată știma. SADOVEANU, F. J. 429. Trei limbi de foc se zice că se ivesc din pămînt îndată ce începi a săpa, ș-apoi s-arată știma comorii. GANE, N. I 98.

STEMĂ ~e f. 1) Semn simbolic al unei țări sau al unui oraș (zugrăvit pe drapel, monede, ștampile etc.); herb; blazon. 2) Marcă de noblețe a unei familii sau dinastii; blazon; herb. 3) înv. Podoabă pe care o purtau femeile pe cap; diademă. ◊ A fi cu ~-n frunte a se crede mai deosebit decât ceilalți. 4) înv. Piatră prețioasă. /<ngr. stémma, lat., fr. stemma,sl. stemas

ȘTIMĂ² ~e f. (în mitologia populară) Ființă imaginară cu chip de femeie, înzestrată cu forțe supranaturale, care protejează apele, munții, pădurile etc. /Orig. nec.

stemă f. 1. piatră scumpă: bouri ’nalți cu steme’n frunte EM.; 2. diademă: și-ți pun pe frunte o stemă și la picioare un tron AL.; 3. fig. odor: copilul era stema casei POP.; 4. armării, blazon. [Gr. bizantin STÉMMA, coroană (v. stimă și nestemată)].

*stémă f., pl. e (vgr. și ngr. stémma, cunună cu panglicĭ albe. V. stimă 1). Coronă, diademă. Herb, blazon, marcă.

stemă s. f., g.-d. art. stemei; pl. steme

știmă s. f., g.-d. art. știmei; pl. știme

stemă s. f., g.-d. art. stemei; pl. steme

știmă s. f., g.-d. art. știmei; pl. știme

stemă s. f., g.-d. art. stemei; pl. steme

știmă (mit., muz.) s. f., g.-d. art. știmei; pl. știme

stemă (-me), s. f. – 1. (Înv.) Coroană. – 2. Blazon, scut. – 3. Giuvaier. Mgr. στέμμα (Roesler 576; Murnu 52; cf. Vasmer, Gr., 136), cf. sl. stema. Sensul 3 este impropriu, datorat unei confuzii cu nestimată. – Der. înstemat, adj. (încornorat), înv.

Stema, Stemat/a, -in, -iu v. Stamate 2,4.

STEMĂ s. v. nestemată, piatră prețioasă, piatră rară, piatră scumpă.

STEMĂ s. armoarii (pl.), blazon, emblemă, (înv.) armături (pl.), herb, marcă, pavază, scut. (~ unei case princiare.)

stemă s. v. NESTEMATĂ. PIATRĂ PREȚIOASĂ. PIATRĂ RARĂ. PIATRĂ SCUMPĂ.

STEMĂ s. armoarii (pl.), blazon, emblemă, (înv.) armături (pl.), herb, marcă, pavază, scut. (~ unei case princiare.)

steamă s.f. (reg.) în formă de stea.

știmă, știme, s.f. (reg.) 1. demon, stafie, duh ce păzește comorile necurate. 2. pocitură, pocitanie. 3. ființă sau plantă purtătoare de noroc. 4. noroc. 5. (în forma: ștemă) belșug de lapte la vite; mană, frupt. 6. copil mic și neastâmpărat. 7. presimțire. 8. (în forma: ștemă) taină, secret. 9. (în forma: ștemă) fluierătură cu care ciobanii se cheamă între ei.

ștímă, știme, s.f. (mit.) 1. Duh ce păzește comorile. 2. Zână de apă. – Din ngr. shíma (Scriban, DEX, MDA).

știmă, știme, s.f. – (mit.) 1. Duh ce păzește comorile. 2. Zână de apă. – Din ngr. shíma (Scriban, DEX, MDA).

știmă, -e, s.f. – (mit.) Personaj din mitologia populară, imaginat ca o ființă care protejează apele, pădurile. – Din ngr. shíma (DEX).