10 definiții pentru stăruință

STĂRUÍNȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de a stărui (1); rugăminte, cerere repetată și insistentă; insistență, stăruire, stăruială. ◊ Loc. adv. Cu stăruință = în mod insistent. 2. Perseverență, tenacitate (într-o acțiune, într-un sentiment etc.). ♦ Silință, străduință într-o acțiune. – Stărui + suf. -ință.

STĂRUÍNȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de a stărui (1); rugăminte, cerere repetată și insistentă; insistență, stăruire, stăruială. ◊ Loc. adv. Cu stăruință = în mod insistent. 2. Perseverență, tenacitate (într-o acțiune, într-un sentiment etc.). ♦ Silință, străduință într-o acțiune. – Stărui + suf. -ință.

STĂRUÍNȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de a stărui, cerere repetată, asiduă, rugăminte insistentă; insistență. V-ați învățat să umblați numai cu cerșitul ! strigă Miron Iuga, enervat puțin de stăruința țăranilor. REBREANU, R. I 144. După stăruința tuturor, își spuse toată istoria. ISPIRESCU, L. 312. Cei doi nu prea voiau să primească, dar după multă stăruință, din partea celui al treilea, au primit. CREANGĂ, A. 144. ◊ Loc. adv. Cu stăruință = cu insistență, în mod insistent. Boierul privea cu stăruință și cu luare-aminte spre Tudor. SADOVEANU, O. VII 49. I-a repetat mereu însă, cu stăruință, că nu are nevoie de nimic. CAMIL PETRESCU, U. N. 169. Tînărul gospodar ne ruga cu stăruință să poftim înăuntru. VLAHUȚĂ, la TDRG. 2. Perseverență, persistență; statornicie, fermitate. Stăruința lui de a împlini ceea ce își punea în gînd... îi plăcea. REBREANU, I. 108. Cine caută cu amănuntul și cu stăruință trebuie să găsească și gîndul să și-l izbîndească. ISPIRESCU, L. 214. ♦ Silință, străduință, osteneală. D. Bogdan vorbea cu ironie despre stăruințele mele de a desluși chestia influenței mediului asupra artistului. GHEREA, ST. CR. II 16. – Pl. și: stăruinți (C. PETRESCU, A. R. 35).

stăruínță s. f., g.-d. art. stăruínței; pl. stăruínțe

stăruínță s. f., g.-d. art. stăruínței; pl. stăruínțe

STĂRUÍNȚĂ s. 1. insistență, perseverență, persistență, statornicie, tenacitate, (rar) perseverație, (înv.) stăruială, stăruire. (O ~ demnă de laudă.) 2. perseverență, răbdare, tenacitate. (Dovedește multă ~ în acțiunile sale.) 3. v. perseverență. 4. v. tenacitate.

STĂRUÍNȚĂ ~e f. 1) Efort (fizic sau intelectual) în realizarea unui lucru sau în atingerea unui scop; silință; sârguință; străduință. ◊ Cu ~ a) în mod stăruitor; b) în mod insistent. 2) Neclintire în susținerea unei păreri sau în realizarea unui lucru; perseverență; tenacitate; insistență; asiduitate. /a stărui + suf. ~ință

stăruință f. 1. calitatea celui ce stărue; 2. statornicie în hotărîri, în păreri.

stăruínță f., pl. e. Acțiunea de a stărui (a insista): pin stăruința mea a fost numit. Persistență: stăruința Romanilor în Dacia. Pl. A avea stăruințe, a avea protecțiune, scrisori de recomandare ș. a.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

STĂRUÍNȚĂ s. 1. insistență, perseverență, persistență, statornicie, tenacitate, (rar) perseveráție, (înv.) stăruiálă, stăruíre. (O ~ demnă de laudă.) 2. perseverență, răbdare, tenacitate. (Dovedește multă ~ în acțiunile sale.) 3. asiduitate, insistență, perseverență, rîvnă, sforțare, silință, sîrguință, strădanie, străduință, zel, (pop.) osî́rdie. (~ lui s-a dovedit fructuoasă.) 4. dîrzenie, încăpățînare, îndărătnicie, perseverență, persistență, tenacitate, (rar) cerbicíe. (Obiectiv urmărit cu ~.)

Intrare: stăruință
stăruință substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular stăruință stăruința
plural stăruințe stăruințele
genitiv-dativ singular stăruințe stăruinței
plural stăruințe stăruințelor
vocativ singular
plural