SOFRONIE gr. σώφρων „cu spirit sănătos, Înțelept”. I. 1. – (Sd XXII 355) etc.; – log. (BCI V 236); Sofronea (P Bor 53). 2. Sefron f(Ard). 3. Cu afer. Frone, (Î Div); – Șărban Acte Pietroasa de sus, r. Mizil; Fron/ea, -escu, act.; -iu Dinu (Î Div). 4. Cu f > h: Hronescu, Gh. 1827 (RI XIV 150). 5. Feminine: Sofroniea (Ard; Tec I; Ur XXII 70); Sofronica, ard; Sofronie f. (16 A III 9). II. Cu s > ș sub infl. lat-magh.: 1. Șofran 1780 (Paș); -ie (CO 59); -a, -ia f. (Ard). 2. + subst. șofran: Șofrana, Șofrănea b. (Paș). 3. Cu schimbarea părții finale: *Șofroc: Șofrac/eni, -ești ss. (Dm), azi: Șofrăcești s.

Sofronie O raritate în inventarul de prenume folosite astăzi, Sofrónie, fem. Sofrónia, reproduce numele pers. gr. Sophrónios, fem. Sophronia, o formație mai tîrzie pe baza vechiului Sóphron, atestat încă din sec. 5 î.e.n. Cu semnificație clară pentru greci (adj. sóphron „înțelept, cu minte sănătoasă”) și de efect în epoca creștină (→ Sofia), numele pătrunde în onomasticonul creștin, se răspîndește în Europa, fiind mai frecvent în răsărit (aici este cunoscut mai ales cultul unui patriarh din Ierusalim, sec. 7, autor al multora dintre viețile sfinților). La noi numele apare în documentele Țării Românești încă din anul 1400 (purtătorul fiind egumenul mănăstirii Cozia). Sînt atestate apoi și formele masc. Sofronea, Sofron, Frone(a), Șofron, fem. Sofronia, Sofronica etc.; un probabil derivat Sofroncea stă la baza vechilor toponime Șofrăncești (devenit Șofrăcești) și Șofrăceni, Șofrănceni. ☐ It. Sofronio, magh. Szofron, Sofrónia, bg. Sofron (ii), Sofran, rus. Sofron, Sopron, ucr. Saprún etc. ☐ Sofron, sec. 5 î.e.n., scriitor grec din Siracuza, creatorul mimului ca specie literară (compoziție dramatică în proză).

Sofronie de la Cioara (sec. 18), sfânt cuvios, numele de monah al lui Stan Popovici din Cioara, jud. Alba, unul dintre animatorii răscoalelor dintre 1759 și 1761 din Transilvania împotriva deznaționalizării românilor și unirii cu Roma. Arestat de mai multe ori, a fost eliberat de mulțimile credincioșilor ortodocși, iar după înăbușirea răscoalei s-a retras peste munți la Râmnic. Pentru credința sa nestrămutată pe care a mărturisit-o și a apărat-o cu dârzenie în fața asupritorilor, a fost canonizat de Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Române la 10 octombrie 1955. Este sărbătorit la 21 octombrie.

SOFRONIE DE LA CIOARA (sec. 18, n. Cioara, azi Săliștea, jud. Alba), militant pentru ortodoxie în Transivania. Preot în satul natal. Rămas văduv, s-a călugărit, probabil la mănăstirea Cozia (Țara Românească), după care s-a reîntors la Cioara, unde a întemeiat un schit în hotarul satului, în care învățau copiii din satele învecinate. Între anii 1759 și 1761 îl aflăm în fruntea unei mișcări populare de apărare a credinței ortodoxe, care s-a extins în tot Ardealul, până în Maramureș. La 14-18 febr. 1761 a convocat un mare „sinod” de preoți și mireni la Alba Iulia, în cadrul căruia s-au formulat mai multe revendicări cu caracter religios, social și național, înaintând un memoriu în acest sens Curții imperiale din Viena. După o întâlnire cu generalul Nikolaus Adolf de Buccow, trimisul împărătesei Maria Tereza și comandant al forțelor militare din Transilvania, s-a refugiat în Țara Românească, unde a ajuns egumen la schitul Robaia (dependent de mănăstirea Argeș). În 1955 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat (prăznuit la 21 oct.).

Șofron, -a, -ia, -ie v. Sofronie II 1.