SINTACTIC, -Ă, sintactici, -ce, adj. 1. Care se referă la sintaxă, care aparține sintaxei. 2. (Substantivat, f.; în sintagma) Sintactică poetică = sintaxă poetică, v. sintaxă. – Din ngr. sintaktikós, fr. syntactique.

sintactic, ~ă [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ici, ~ice / E: ngr συντακτικός, fr syntactique] 1-2 a Care se referă la sintaxă (1-2). 3-4 a Care aparține sintaxei (1-2). 5-6 sf (Îvr) Sintaxă (1-2).

SINTACTIC, -Ă, sintactici, -ce, adj. 1. Care se referă la sintaxă, privitor la sintaxă, de sintaxă. 2. (Substantivat, f.; în sintagma) Sintactică poetică = sintaxă poetică, v. sintaxă. – Din ngr. sintaktikós, fr. syntactique.

SINTACTIC, -Ă, sintactici, -e, adj. De sintaxă, privitor la sintaxă. Cuvintele vorbirii «legate» alcătuiesc grupuri sintactice, propoziții și fraze. IORDAN, L. R. 235. Nu și-au schimbat structura sintactică a graiului, dar și-au modificat vocabularul, SADOVEANU, E. 34.

SINTACTIC, -Ă adj. Referitor la sintaxă; sintaxic. [Cf. fr. syntactique, gr. syntaktikos].

SINTACTIC, -Ă I. adj. referitor la sintaxă. II. s. f. sintaxă (2). (< fr. syntactique, gr. syntaktikos)

SINTACTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de sintaxă; propriu sintaxei. Analiză ~că. /<ngr. sintaktikós, fr. syntactique, germ. sintaktisch, Syntaktik

sintactic a. ce ține de sintaxă.

*sintáctic, -ă adj. (vgr. svntaktikós. V. tactic). Gram. De sintaxă: regule sintactice. Adv. Din punct de vedere sintactic.

SINTACTICĂ s.f. Sintaxă (2) [în DN]. [Gen. -cii. / < fr. syntactique].

sintactic adj. m., pl. sintactici; f. sintactică, pl. sintactice

sintactic adj. m., pl. sintactici; f. sintactică, pl. sintactice

sintactic adj. m., pl. sintactici; f. sg. sintactică, pl. sintactice

sintactic

sintactic.

SINTACTIC, -Ă adj. (cf. fr. syntactique, gr. syntaktikos): în sintagmele ambiguitate sintactică, analiză sintactică, fonetică sintactică, funcție sintactică, modificare sintactică, principiu sintactic, relație sintactică, sistem sintactic și structură sintactică (v.).

SINTACTICĂ s. f. (< fr. syntactique): (rar) sintaxă (v.).

emfază sintactică (gr. plaghion „oblic”) se numește subordonarea, în frază, a unei idei care ar trebui enunțată într-o propoziție principală; ex. lat. cum inversum, rom. când (că) invers (A): „Eram băiat de vreo treisprezece ani, când am învățat să dau cu pușca.” (Al. Odobescu) „Abia dădu mâna cu cei de față, că se și grăbi să intre în biroul plin de oameni al secretarului.” (M. Preda) Cf. lat.: „Vix ea fatus eram, gemitu cum talia reddit” (Vergilius) În construcția cum inversum, esența figurii stă atât în propoziția subordonată – care numai aparent (gramatical) exprimă ideea secundară a enunțului, în realitate ea spune mai mult decât o ajută rangul ei gramatical („sensul ascuns”!) – cât și în propoziția principală, al cărei conținut (de fapt, o idee secundară în enunț) reușește, grație tot rangului gramatical, să solicite mai multă importanță decât are.

metateză sintactică v. metateză.