singurătate sf [At: CORESI, EV. 264 / V: (îrg) ~rit~ / Pl: ~tăți / E: singur + -ătate] 1 Starea cuiva care este sau trăiește singur (1, 3) Si: izolare, (liv) solitudine (1), schimnicie, (rar) însingurare, (îvr) singuraticire, singurie. 2 (Spc) Izolare morală Si: solitudine (2). 3 Loc retras, pe unde oamenii nu umblă sau trec foarte rar. 4 Loc pustiu, fără oameni și animale Si: pustietate, sihăstrie. 5 (Pex) Loc fără zgomote sau agitație. 6 (Rar) Perioadă de timp trăită în izolare.

SINGURĂTATE, (2, 3) singurătăți, s. f. 1. Faptul de a fi singur, starea celui care trăiește singuratic. E și cumplit mormînt singurătatea. SADOVEANU, O. I 522. Rămasă singură, plîngea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. EMINESCU, N. 3. Așteptînd însă... venirea d-tale, singurătatea mă apasă. NEGRUZZI, S. I 104. 2. Loc lipsit de vietăți, în special lipsit de ființe umane; pustietate. Se uită împrejur cu coada ochiului ca și cum s-ar fi ferit de cineva, pe furiș. Nimic. Singurătate, pustietate. DUMITRIU, N. 151. Singurătățile pădurii din dreapta păreau încremenite într-o tăcere de gheață. SADOVEANU, F. J. 464. Un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătății mării. EMINESCU, O. I 175. 3. Perioadă de timp petrecută în mod singuratic. Vitoria hotărîse, în singurătățile ei, un drum la Piatră și la mănăstirea Bistrița. SADOVEANU, B. 65.

SINGURĂTATE ~ăți f. 1) Stare a celui care trăiește sau se simte singur. 2) Loc nepopulat. /singur + suf. ~ătate

singurătate f. 1. starea celui ce trăiește singur: a iubi singurătatea; 2. loc retras. [Lat. SINGULARITATEM].

singurătáte f. (d. singur). Starea omuluĭ care trăiește singur: înțeleptuluĭ nu i se urăște cu singurătatea. Loc singuratic: în singurătatea schituluĭ.

singuritate sf vz singurătate

singurătate s. f., g.-d. art. singurătății; (locuri, perioade) pl. singurătăți

singurătate s. f., g.-d. art. singurătății; (locuri, perioade) pl. singurătăți

singurătate s. f., g.-d. art. singurătății; (locuri, perioade) pl. singurătăți

SINGURĂTATE s. 1. v. izolare. 2. pustietate, (fig.) sihăstrie. (Era o ~ totală.)

SINGURĂTATE s. 1. izolare, (livr.) solitudine, (rar) însingurare, (fig.) schimnicie, sihăstrie. (Trăia într-o ~ deplină.) 2. pustietate, (fig.) sihăstrie. (Era o ~ totală.)

SINGURĂTATE. Subst. Singurătate, izolare, claustrare, solitudine (livr.), solitarism (livr.), pustietate, pustiu (fig.), pustnicie (fig.), sihăstrie (fig.). Îndepărtare, despărțire, răzlețire, înstrăinare, însingurare (rar), alienare. Refugiu, ermitaj (fig.). Pustnic (fig.), sihastru (fig.), anahoret, schimnic, călugăr. Mizantropie. Mizantrop. Monofobie. Adj. Singur, singurel (dim.), singuratic, singur cuc, singur-singurel (fam.), singurică-singurea (fam.), solitar, izolat, retras, pustiit (pop.), pustnicit (rar); stingher, răzleț, înstrăinat, însingurat (rar ); străin, străinel (dim., pop.), străinior. Anahoretic (rar), pustnicesc (înv.), schimnicesc (rar). Vb. A fi singur, a fi singur pe lume, a nu avea pe nimeni pe lume, a trăi cuc, a trăi uitat de lume. A se izola, a se izola de lume (de oameni), a se claustra (livr.), a se separa, a se înstrăina, a se însingura (rar), a se retrage, a se îndepărta, a se răzleți, a se refugia, a-și căuta un refugiu. A sta retras, a se pustii, a sihăstri (fig.), a pustnici, a schimnici. Adv. De unul singur, singur cuc; schimnicește (rar). V. ascetism, călugăr, celibat, nesociabilitate, separare, străin.