SIMANDRĂ, simandre, s. f. (Înv.) Toacă de metal sau de lemn atârnată la intrarea unei biserici, a unei mănăstiri, în clopotniță etc., în care se lovește cu un ciocan pentru a se anunța începerea slujbei. – Din fr. simandre.

simandră sf [At: SADOVEANU, O. XII, 62 / Pl: ~re / E: ngr σημαντρον] (Înv) Toacă (de biserică sau de mănăstire).

SIMANDRĂ, simandre, s. f. (Înv.) Un fel de toacă de metal sau de lemn atârnată la intrarea unei biserici, a unei mănăstiri, în clopotniță etc., în care se lovește cu un ciocan pentru a se anunța începerea slujbei. – Din fr. simandre.

SIMANDRĂ, simandre, s. f. (Învechit și arhaizant) Placă de metal sau de lemn atîrnată la intrarea unei biserici sau în clopotniță, în care se lovește cu un ciocan pentru a anunța începerea slujbei. V. toacă. [Arhimandritul] dădu sunet dintr-o simandră mică de aramă, bătînd în ea ca într-o toacă. SADOVEANU, F. J. 366.

simandră (înv.) s. f., g.-d. art. simandrei; pl. simandre

simandră (înv.) s. f., g.-d. art. simandrei; pl. simandre

simandră s. f., g.-d. art. simandrei; pl. simandre