SILICE s. f. Corp solid, compus al siliciului cu oxigenul, dur, alb sau incolor, insolubil în apă, cu temperatura de topire foarte înaltă, care se găsește în natură în compoziția celor mai multe roci și care se folosește la fabricarea sticlei, a betonului etc.; dioxid de siliciu. – Din fr. silice, lat. silex, -icis.

silice¹ sf [At: AMFILOHIE, G. F. 213^r/2 / V: (îvr) selce, ~iție / Pl: ~ / E: fr silice] (Chm) Corp solid, compus al siliciului cu oxigenul, dur, alb sau incolor, insolubil în apă, cu temperatura de topire foarte înaltă, care se găsește în natură în compoziția celor mai multe roci și care se folosește la fabricarea sticlei, a betonului etc.

SILICE s. f. Corp solid, compus al siliciului cu oxigenul, dur, alb sau incolor, insolubil în apă, cu temperatura de topire foarte înaltă, care se găsește în natură în compoziția celor mai multe roci și care se folosește la fabricarea sticlei, a betonului etc.; bioxid de siliciu. – Din fr. silice, lat. silex, -icis.

SILICE s. f. Corp solid (compus al siliciului cu oxigenul), dur, alb sau incolor, insolubil, cu temperatura de topire foarte înaltă; se găsește în natură în compoziția celor mai multe roci (granit, nisip etc.) sub formă de cremene, cuarț, silex, ametist, topaz, opal și alte varietăți și se întrebuințează la fabricarea sticlei, a betonului etc.; bioxid de siliciu. În cetățile de pămînt se mai găsesc încă și mici ghiulele de silice, rău rotunjite. ODOBESCU, S. II 146.

SILICE s.f. Nume generic dat diferitelor varietăți de bioxid de siliciu. [Pl. invar. / < fr. silice, cf. lat. silex].

SILICE s. f. bioxid de siliciu. (< fr. silice, lat. silex)

SILICE f. Substanță solidă, albă sau incoloră, întrebuințată, mai ales, în construcții și la fabricarea sticlei; bioxid de siliciu. [G.-D. silicei] /<fr. silice

silice f. substanță ce formează baza silexului: oxid de siliciu.

*sílice V. silex.

SILICĂ, (2) silice, s. f. 1. Material refractar compus mai ales din dioxid de siliciu. 2. Cărămidă refractară silicioasă. – Din silice.

selce sf vz silice¹

silică¹ sf [At: LEG. EC. PL. 435 / Pl: ~ice / E: silice¹] (De obicei apozițional; adesea art) Material refractar compus mai ales din bioxid de siliciu Si: dinas. corectat(ă)

siliție sf vz silice^1[1] corectat(ă)

SILICĂ, silice, s. f. Material refractar compus mai ales din bioxid de siliciu; cărămidă refractară silicioasă. – Din silice.

SILICĂ, silice, s. f. Material refractar compus aproape exclusiv din bioxid de siliciu.

SILICĂ s.f. Material refractar format în special din bioxid de siliciu. [< silice].

SILICĂ s. f. material refractar silicios. (< silice)

SILICĂ ~ce f. Material refractar de natură silicioasă. /Din silice

*sílex n. și *sílice n. și f. (lat. silex, silicis, m. și f. Cp. cu borax). Cremene. Siliciu oxigenat (cŭarț, gres, nisip).

*sílică f., pl. ĭ (lat. siliqua). Bot. Păstare. – Și -ícă (fr. silique). Unii zic -cŭă, pl. -cŭe.

silice (bioxid de siliciu) s. f., g.-d. art. silicei

silice (bioxid de siliciu) s. f., g.-d. art. silicei

silice (bioxid de siliciu) s. f., g.-d. art. silicei

silică (material refractar, cărămidă) s. f., g.-d. art. silicei; (cărămizi) pl. silice

silică (material refractar, cărămidă) s. f., g.-d. art. silicei; (cărămizi) pl. silice

silică (material refractar, cărămidă) s. f., g.-d. art. silicei; (cărămizi) pl. silice

SILICE s. v. bioxid de siliciu.

SILICE s. (CHIM.) bioxid de siliciu.

SILICĂ s. (CONSTR.) dinas. (~ este o cărămidă refractară silicioasă.)

SILICĂ s. (CONSTR.) dinas. (~ este o cărămidă refractară silicioasă.)

silice, (engl.= silica) termen utilizat pentru a desemna dioxidul de siliciu – SiO2 – atât din p.d.v. chimic, cât și mineralogic. S. constituie un compus polimorf, întâlnit în diverse stări de agregare: s. amorfă (→ opal), s. cripto-cristalină (→ calcedonie) și s. cristalizată (→ α cuarț, → tridimit, → cristobalit), cu forme de temperatură scăzută (α -cuarț) și, respectiv, ridicată (β -cuarț). Cu o frecvență redusă în natură se întâlnesc și forme de s. de presiune înaltă (→ coesit, stishovit). S. se formează în toate procesele petrogenetice.