shogun sm [At: DN³ / P: șo-gun / E: fr shogoun] (Ist) Titlu dat dictatorilor militari ai Japoniei între 1192 și 1867.

SHOGUN s.m. (Ist.) Titlu dat dictatorilor militari ai Japoniei între 1192 și 1867. [Pron. șo-gun. / < shogoun < cuv. japonez].

SHOGUN OGUN/ s. m. titlu dat dictatorilor militari în vechea Japonie. (< fr. shogun)

shogun s. m. (cuv. jap.) La origine, cuvântul desemna casta dictatorilor militari japonezi dintre secolele XII-XIX, care au constituit adevărate dinastii; autohtonizat, termenul desemnează un șef, boss al unei organizații criminale ◊ „[...] dl. C.M., zis Shogunul, a fost învoit, părăsind arestul poliției, pentru a participa la funeraliile mamei sale.” R.l. 14 II 94 p. 16. ◊ „Shogunul se destăinuie” R.l. 26 II 94 p. 16; v. și 17, 18 II 94 p. 1 [pron. și scris și șogun](DN3 – cuvânt larg difuzat de la începutul anilor ’90 mulțumită unei cărți și unor ecranizări)

SHOGUN [ʃogún] (cuv. japonez) s. m. Titlu purtat de conducătorii militari japonezi între 1192 și 1867, care sub autoritatea nominală a împăratului au deținut efectiv puterea. Inițial, abrevierea lui sei-i-tai shōgun, în sec. 8, desemna un „generalisim care lupta cu succes împotriva barbarilor <ainu>” din N Japoniei. Titlul în accepțiunea lui deplină i-a fost acordat în 1192 lui Yoritomo Minamoto-no. Au existat patru dinastii shogunale: Minamoto (1192-1219), Fujiwara (1226-1252), Ashikaga (1338-1573) și Tokugawa (1603-1867). Persoană având acest titlu.

shogun, shoguni s. m. (intl.) șef al unei organizații criminale.