SCÂRȚ interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, strident produs de uși, roți etc. ♦ Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, alternativ al unui lucru care se mișcă când într-un sens, când în altul. ♦ Compus: (depr.) scârța-scârța-pe-hârtie s. m. = funcționar, conțopist. 2. Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte în timpul mersului. ♦ (Substantivat) Adaos (din piele) la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie în timpul mersului. 3. (Fam.) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire sau de dispreț față de afirmația cuiva; da’ de unde! vorbă să fie! [Var.: scârța, scârțai interj.] – Onomatopee.

SCÂRȚÂI, scârțâi, vb. IV. Intranz. 1. A produce (prin frecare, deplasare, din cauza greutății etc.) un zgomot ascuțit, strident, neplăcut. ◊ Expr. A unge osia ca să nu scârțâie (carul) = a mitui. (Tranz.) A scârțâi ușa cuiva = a stărui pe lângă cineva cu insistențe plictisitoare. ♦ (Despre vehicule încărcate cu poveri) A merge, a înainta cu greu (făcând un zgomot strident). ♦ (Despre încălțăminte) A produce (în timpul mersului) un zgomot ascuțit, caracteristic. 2. P. anal. A cânta prost, strident, dintr-un instrument muzical cu coarde. ◊ Tranz. Scârțâie o melodie. ♦ A scrie greu, mișcând anevoie (și apăsat) tocul pe hârtie. 3. (Despre insecte) A scoate sunete ascuțite, asemănătoare cu scârțâitul produs prin frecare. 4. Fig. (Fam.; despre acțiuni, activități, întreprinderi) A progresa greu, anevoie; a nu funcționa cum trebuie. ♦ (Despre oameni) A nu se simți bine, a o duce rău cu sănătatea. [Var.: scârțăi, scârții vb. IV] – Scârț + suf. -âi.

cârț i vz scârț

cârțâi¹ v vz scârțâi

scarț i vz scârț

scărț v vz scârț

scărțăi v vz scârțâi

scărțâi v vz scârțâi

scărții v vz scârțâi

scârț [At: I. GOLESCU / V: ~ța, ~țai, (rar) scarț, ~ță, (reg) scărț, scorț / E: fo] 1 i (Are) Cuvânt care imită zgomotul specific ascuțit, strident produs de unele obiecte, corpuri, substanțe etc. (sau de părți ale lor) prin frecare, prin apăsare, prin deplasare etc. 2 sm (Dep; îc) ~a-~a ori (rar) ~ă-~ă (pe hârtie) Funcționar. 3 i (Are) Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte, în timpul mersului. 4 sm Adaos special la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie (1) în timpul mersului Si: scârțâitoare (5), (reg) scârțâiaș. 5 i (Reg; rep; îf scârța) Cuvânt care imită sunetele ascuțite produse de anumite insecte. 6 i (Fam) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire, de indiferență sau de dispreț față de spusele cuiva Si: aș! da de unde!, vorbă să fie!, (fam) zexe!

scârța i vz scârț

scârțai i vz scârț

scârță i vz scârț

scârțăi v vz scârțâi

scârțâi [At: ANON. CAR. / V: (îvr) ~ții, scorțăi, (reg) scărțăi, scărțâi, scărții, ~țăi, ~țoi / Pzi: scârțâi, (îvr) ~esc / E: scârț + -âi] 1 vi (D. obiecte, materiale, corpuri, substanțe etc.) A produce (prin frecare, prin apăsare, prin deplasare, sub acțiunea unei greutăți etc.) un zgomot specific ascuțit, strident, neplăcut Si: (rar) a scrâșni, (înv) a prâsni². 2 vi (Îe) A unge osia ca să nu ~e (carul) A câștiga bunăvoința, favoarea etc. cuiva cu daruri sau cu bani Si: a mitui. 3 vt (Rar; fam; îe) A ~ ușa cuiva A stărui pe lângă cineva cu insistențe plictisitoare. 4 (Rar; spc; d. încălțăminte) A produce un zgomot ascuțit, caracteristic, în timpul mersului. 5 vi (Rar; d. vehicule încărcate cu greutăți) A înainta cu greu, producând un zgomot strident. 6 vi (D. insecte) A scoate sunete specifice ascuțite, asemănătoare cu scârțâitul¹ (1) produs de unele obiecte prin frecare. 7 vi (Fam; d. oameni; adesea dep) A cânta (prost) la un instrument muzical cu coarde (scoțând sunete stridente). 8 vi (D. instrumente muzicale cu coarde) A emite sunete nearmonioase, stridente, false. 9 vi (Fam) A scrie greu, mișcând anevoie (și apăsând, zgâriind cu) penița pe hârtie (și producând un zgomot specific). 10 vi (Pgn; dep) A scrie. 11 vi (Fam; fig; d. mecanisme, instalații) A funcționa prost, cu greutate, cu randament scăzut. 12 vi (D. acțiuni, activități) A evolua în mod nesatisfăcător, anevoie. 13 vi (D. oameni) A o duce relativ rău cu sănătatea.

scârții v vz scârțâi

scârțoi v vz scârțâi

scorț¹ i vz scârț

scorțăi^[1] v vz scârțâi

❍ CÎRȚÎI (-țîiu) vb. intr. Trans. A scîrțîi: cînd închise uriașul ușa, bag seama cam cîrțîia (RET.).

SCÂRȚ interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, strident produs de uși, roți etc. ♦ Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, alternativ al unui lucru care se mișcă când într-un sens, când în altul. ♦ Compus; (depr.) scârța-scârța-pe-hârtie s. m. = funcționar, conțopist. 2. Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte în timpul mersului. ♦ (Substantivat) Adaos (din piele) la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie în timpul mersului. 3. (Fam.) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire sau de dispreț față de afirmația cuiva; da’ de unde! vorbă să fie! [Var.: scârța, scârțai interj.] – Onomatopee.

SCÂRȚÂI, scârțâi, vb. IV. Intranz. 1. A produce (prin frecare, deplasare, din cauza greutății etc.) un zgomot ascuțit, strident, neplăcut. ◊ Expr. A unge osia ca să nu scârțâie (carul) = a mitui. (Tranz.) A scârțâi ușa cuiva = a stărui pe lângă cineva cu insistențe plictisitoare. ♦ (Despre vehicule încărcate cu poveri) A merge, a înainta cu greu (făcând un zgomot strident). ♦ (Despre încălțăminte) A produce (în timpul mersului) un zgomot ascuțit, caracteristic. 2. P. anal. A cânta prost, strident, dintr-un instrument muzical cu coarde. ◊ Tranz. Scârțâie o melodie. ◊ A scrie greu, mișcând anevoie (și apăsat) tocul pe hârtie. 3. (Despre insecte) A scoate sunete ascuțite, asemănătoare cu scârțâitul produs prin frecare. 4. Fig. (Fam.; despre acțiuni, activități, întreprinderi) A progresa greu, anevoie; a nu funcționa cum trebuie. ♦ (Despre oameni) A nu se simți bine, a o duce rău cu sănătatea. [Var.: scârțăi, scârții vb.IV] – Scârț + suf. -âi.

SCÎRȚ interj. (Și în forma scîrți) 1. Onomatopee care redă zgomotul ascuțit, strident produs de scîrțîitul ușilor, roților etc. Cea mai mare din surori, care era păstrătoarea cheilor, băgă cheia în broasca ușii și, întorcînd-o nițel, scîrț! ușa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. ◊ Expr. Hîrți încoace (sau încolo), scîrți încolo v. hîrți¹. ♦ (Adesea repetat) Redă scîrțîiturile alternative ale unui lucru care se mișcă cînd într-un sens, cînd într-altul. Hașca, clătinată de vînt, mai face iarăși scîrț, scîrț. SBIERA, P. 2. 2. (Mai ales repetat) Onomatopee care redă zgomotul caracteristic produs uneori de încălțăminte în timpul mersului. Cizmele oglindă, lună. Sabia: zdronc-zdronc... Cizmele: scîrț-scîrț. STANCU, D. 308. ♦ (Substantivat, m.) Adaos sau potriveală la încălțăminte, pentru a o face să scîrțîie în timpul mersului. Tăsică e grefier la judecătorie, e acritură. Umblă îmbrăcat nemțește, cu scîrț la pantofi. STANCU, D. 87. Începu să coboare scările în spirală cu oribilele lui ghete cu scîrț. C. PETRESCU, C. V. 289. Numai scîrți uitase Pavel să puie... și pentru asta rău s-a stricat inima lui Mogorogea. CREANGĂ, A. 103. 3. (Familiar, exclamație de dezaprobare sau de dispreț față de afirmația cuiva) Da de unde, vorbă să fie. – Variantă: scîrți interj.

SCÎRȚA interj. (Și în forma scîrțai; numai repetat) Onomatopee care redă un scîrțîit repetat, prelungit. Apucă, omule, boii de funie, cîrmește, întoarnă carul și scîrța-scîrța, numai ce-i vezi acasă. SEVASTOS, N. 50. ◊ (Substantivat, depreciativ, în expr.) Scîrța-scîrța pe hîrtie = impiegat, funcționar, conțopist. Un bărbat falnic ca mine să fie dat în vileag de un scîrțai-scîrțai pe hîrtie? SADOVEANU, E. 221. Iacă, niște papugii... niște scîrța-scîrța pe hîrtie! Îi știm noi! CARAGIALE, O. I 44. – Variantă: scîrțai interj.

SCÎRȚAI interj. v. scîrța.

SCÎRȚĂI vb. IV v. scîrțîi.

SCÎRȚI interj. v. scîrț.

SCÎRȚII vb. IV v. scîrțîi.

SCÎRȚÎI, scîrțîi, vb. IV. Intranz. (Mai ales la pers. 3) 1. A produce, prin frecare (involuntară), un zgomot ascuțit, strident. Zăpada îi scîrțîia sub opinci, iar el cînta. DUMITRIU, N. 200. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Ar fi ieșit în uliță, dar îi era frică să nu scîrțîie portița. REBREANU, I. 41. Pînă a geme boii, scîrțîie carul, se spune cînd, în loc să se plîngă cei care trudesc, se plîng cei care profită de pe urma trudei acestora. (Fig.) Taci, frate... că-ți scîrțîie gîtul ca o roată de car. ALECSANDRI, T. I 290. ◊ Expr. A unge osia ca să nu scîrțîie (carul) = a plăti cu vorbe de măgulire, sau, mai ales, cu plocoane, bunăvoința aceluia de care depinzi sau care s-ar putea împotrivi în mod samavolnic dorințelor tale. (Tranz.) A scîrțîi ușa cuiva = a stărui (pe lîngă cineva) cu insistențe repetate și plictisitoare. (Atestat în forma scîrții) Mie nu mi-o scîrțiit nime ușa pînă-n ziua de astăzi, cum o scîrții tu la altele, berbantule! HOGAȘ, DR. II 93. ♦ (Despre vehicule încărcate cu poveri mari) A merge, a înainta cu greu. Care cu grîne... scîrțîiau toamna spre șlepurile de pe Dunăre. DUMITRIU, B. F. 72. Carele cu pîine scîrțîiau spre satele munților. C. PETRESCU, S. 197. ◊ (În contexte figurate) Greu să duci munca... cu car, care scîrțîie din toate încheieturile și stă să se rupă sub încărcătură. STANCU, D. 229. ♦ (Despre încălțăminte) A produce un zgomot ascuțit, caracteristic. Păși îndesat pe trotuar, cu ghetele de piele de bizon, care scîrțîiau în noaptea sonoră. C. PETRESCU, Î. I 20. Cu papucii scîrțîind, Cu poalele-n vînt bătînd... Ea la apă să ducea. BIBICESCU, P. P. 263. 2. (Despre animale, mai ales despre insecte) A scoate sunete ascuțite, asemănătoare cu scîrțîitul produs prin frecare. [Insectele] se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Tranz. Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scîrțîindu-și necontenit cîntecul. SADOVEANU, O. VIII 126. 3. Fig. A cînta prost, scoțînd sunete stridente, dintr-un instrument muzical cu coarde. Scîrțîia din vioară un lăutar, în partea dinspre fund. PAS, L. II 242. ♦ A scrie greu, mișcînd anevoie tocul pe hîrtie. Și începu să scîrțîie înainte într-un registru, c-un condei cu peniță mare, galbenă. SADOVEANU, P. S. 86. Bîra mai are de scîrțîit cu condeiul prin condici. id. A. L. 138. ♦ (Familiar, despre mecanisme, p. ext. despre acțiuni, activități, întreprinderi) A nu funcționa cum trebuie, a merge prost, greu. (Impersonal) Ți-o garantez eu... La început scîrțîie. O săptămînă, o lună, un an... Pe urmă deodată începe să-ți bată vîntul în pupă și atunci... te duce, de nu te mai ajunge nimeni din urmă. C. PETRESCU, C. V. 53. ♦ (Familiar, despre oameni) A o duce rău cu sănătatea. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. – Prez. ind. și: scîrțîiesc (SBIERA, P. 2). – Variante: scîrțăi (C. PETRESCU, Î. I 9), vb. IV.^[1]

SCÂRȚ¹ interj. (se folosește pentru a reda zgomotul ascuțit și strident produs de uși, roți, de încălțăminte în timpul mersului). ◊ Scârța-scârța pe hârtie conțopist; funcționar de cancelarie. [Var. scârța] /Onomat.

SCÂRȚ² ~i m. Adaos din piele, care face ca încălțămintea să scârțâie în timpul mersului. Pantofi cu ~. /Onomat.

A SCÂRȚÂI scârțâi intranz. 1) (despre obiecte) A produce un zgomot ascuțit, strident, neplăcut în urma frecării sau apăsării. Scârțâie zăpada sub picioare. Scârțâie încălțămintea. ◊ ~ ușa cuiva a sâcâi pe cineva cu una și aceeași rugăminte. 2) (despre care încărcate) A merge anevoios, producând un zgomot caracteristic, cauzat de povara încărcăturii. 3) (mai ales despre insecte) A scoate sunete asemănătoare celor produse prin frecarea a două obiecte. 4) fig. (despre instrumente muzicale sau despre interpreți) A produce sunete stridente și supărătoare. ~ din vioară. 5) pop. (despre mecanisme) A funcționa prost. 6) fig. (despre acțiuni sau despre activități) A se desfășura încet și anevoios. 7) (despre persoane) A o duce rău cu sănătatea. /scârț + suf. ~âi

hârț... scârț! int. ce redă sgomotul unei trageri alternative: când să suie carul... hârț! încolo, scârț! încolo, carul se da înapoi CR.

scârț! int. imită sunetul corpurilor ce se freacă tare: ușa, carul face scârț. [Onomatopee]. ║ m. scârțăitoare: scârți uitase să puie la ciuboate CR.

scârța-scârța m. fam. mâzgălitor de hârtie, scriitoraș (ironic): niște scârța-scârța pe hârtie CAR.

scârțăì v. 1. a scoate un sunet ascuțit: ușa neunsă scârțăe; 2. fam. a cânta prost din vioară. [Onomatopee].

cîrțîĭ v. intr. V. scîrțîĭ.

scîrț, interj. care arată zgomotu făcut de o roată orĭ ușă neunsă ș.a. S.n., pl. urĭ. Pele pe care uniĭ cizmarĭ o pun într’adins la ghete ca să scîrțîĭe la mers.

scîrța-scîrța, interj. care arată un scîrțîĭt des și repetat: ce tot scîrța-scîrța (= scîrțîĭțĭ) cu ușa ceĭa, măĭ copiĭ? – Și scîrțaĭ-scîrțaĭ.

scîrțîĭ și (rar) cîrțîĭ, a -i v. intr. (d. scîrț, bg. kŭrkam și skŭrcam, ung. karcolni. V. scrîșnesc). Scot un sunet particular din pricină că nu alunec, cum face arcușu pe coardă, osia neunsă, balamaŭa, penița pe hîrtie ș.a.: poarta scîrțîise, ca să nu maĭ scîrțîĭe, o lăsă (Rebr. 2, 230). V. tr. Fac să scîrțîĭe: nu știŭ cine a scîrțîit ușa. Fig. Cînt prost din vioară (tr. și intr.). Roata scîrțîĭe, cutare face gură ca să ungi osia (să-ĭ daĭ parale). V. zdrăngănesc.

+ete scârț/iete scârț (fam.) interj. + interj.

scârț¹ interj.

+scârț, Marițo (fam., pop.) loc. interj.

scârț² s. n.

scârțâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. scârțâi, 3 scârțâie, imperf. 1 scârțâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să scârțâi, 3 să scârțâie

!scârț² s. n.

!scârț¹ interj.

scârțâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. scârțâi, 3 scârțâie, imperf. 3 sg. scârțâia; conj. prez. 3 să scârțâie; ger. scârțâind

scârț/scârța/scârțai interj.

scârț s. m., pl. scârți

scârțâi vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. scârțâi, 3 sg. și pl. scârțâie, imperf. 3 sg. scârțâia; ger. scârțâind

scîrțîi (ind. prez. 1 sg. scîrțîi, 3 sg. și pl. scîrțîie)

scârțâiu, -țâe 3, -țâiam 1 imp.

scîrț, interj. – Imită hîrșîitul sau pîrîitul. – Var. scîrță. Creație expresivă, cf. pîrț. – Der. scîrțîi (var. scîrții, Banat (s)cîrțăi; mr. cărținescu, cărținire), vb. (a pîrîi, a trosni, a scrîșni; a rîcîi), cf. bg. (s)kărcam (Conev 95), ceh. skŕećeti, ngr. ϰριτσανίζω (› mr.), it. scricciolare, germ. kratzen; cherțăni, vb. (a țipa); scîrțîială (var. scîrțîitură), s. f. (faptul de a scîrțîi, zgomot ascuțit); scîrțîitoare, s. f. (duruitoare, huruitoare).

ete fleoșc! / pula! / scârț! interj. (vulg., obs.) 1. nu-mi pasă! 2. nu sunt de acord! 3. nu cred!

scârț I. interj. da’ de unde!, ei aș! II. s. invar. polistiren.

scârțăi, scârțăi v. i. 1. a cânta prost, strident, la un instrument muzical cu coarde 2. (d. acțiuni, activități, întreprinderi) a progresa greu / anevoie, a nu funcționa cum trebuie 3. (d. o afirmație) a nu fi plauzibilă

SCÂRȚ s. (rar) scârțâitoare. (~ la încălțăminte.)

SCÂRȚÂI vb. 1. (înv.) a prâsni. (Ce ~ acolo?) 2. a pârâi. (Dușumeaua ~.) 3. a scrâșni. (Cheia ~ în broască.)

SCÎRȚ s. (rar) scîrțîitoare. (~ la încălțăminte.)

SCÎRȚÎI vb. 1. (înv.) a prîsni. (Ce ~ acolo?) 2. a pîrîi. (Dușumeaua ~.) 3. a scrîșni. (Cheia ~ în broască.)