2 intrări

28 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

SĂRÚT, săruturi, s. n. Sărutare. – Din săruta (derivat regresiv).

SĂRUTÁ, sărút, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A (se) atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilință sau ca o manifestare erotică; a (se) pupa. ◊ Expr. (Tranz.) Sărut mâna, formulă de salut sau de mulțumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă. (înv.) Sărut dreapta, formulă de salut adresată preoților, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. – Lat. salutare.

SĂRÚT, săruturi, s. n. Sărutare. – Din săruta (derivat regresiv).

SĂRUTÁ, sărút, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A (se) atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilință sau ca o manifestare erotică; a (se) pupa. ◊ Expr. (Tranz.) Sărut mâna, formulă de salut sau de mulțumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă. (Înv.) Sărut dreapta, formulă de salut adresată preoților, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. – Lat. salutare.

SĂRÚT, săruturi, s. n. Sărutare. Să vină să-i dea un sărut, Trezind-o din vraja bolnavă. BENIUC, V. 85. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, O. I 80. Și numai dintr-un sărut Capul lui și l-au pierdut ! ALECSANDRI, P. P. 114.

SĂRUTÁ, sărút, vb. I. Tranz. A atinge un lucru sau o ființă cu buzele în semn de afecțiune sau ca o manifestare erotică; a pupa. Și apucîndu-i capul între mîni, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru și bogat. HOGAȘ, M. N. 26. La plecare, mama Ilinca l-a sărutat mai cu rupere de inimă și a plîns mai cu foc. VLAHUȚĂ, O. A. I 95. Moșneagul, văzînd aceste mari bogății, nu știa ce să facă de bucurie, sărutînd mereu cucoșul și dezmierdîndu-l. CREANGĂ, P. 69. Astă-noapte am visat, Bade, că te-am sărutat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 225. ◊ (Poetic) Gingașa fată... Numai de soare fu sărutată. ALECSANDRI, P. I 20. ◊ Fig. Papura se îndoia așa de tare, încît săruta apa, cu vîrfurile ei simțitoare. CAZABAN, V. 32. Cine n-are ochi negri, sărută și albaștri (= dacă nu poți avea ceea ce dorești, te mulțumești cu ce ai). ◊ Refl. reciproc. Tremurînd ei se sărută... Ea-și acopere cu mîna fața roșă de sfială, Ochi-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală. EMINESCU, O. I 82. Spune-mi mîndră-adevărat: De cînd badiu te-a lăsat, Tu cu cîți te-ai sărutat ? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 403. ◊ Intranz. Sâ-ncalță frumușel Și sărută subțirel, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. ♦ A atinge cu buzele mîna cuiva, un obiect de cult (sau considerat ca atare) schițînd sărutul în semn de respect, adorație, umilință. Ajuns în țară, eu te rog, Fă-mi cel din urmă bine: Pămîntul țării să-l săruți Și pentru mine ! COȘBUC, P. I 79. Apoi, sărutînd mîna tatălui său, se despărțiră. ISPIRESCU, L. 19. Îi dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. ◊ Fig. [Țara mea] Dunărea bătrină... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare și de unde soarele apune. RUSSO, O. 22. ◊ Expr. Sărut mîna = formulă de salut adresată de obicei unei femei (mai în vîrstă). M-am închinat cu sărut mîna, cucoană Zamfiriță. ALECSANDRI, T. I 33. Sărut dreapta = formulă servilă de salut adresată în trecut preoților, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. Boier Stoiceo, sărutămu-ți dreapta, așa te îndeamnă... boierul Rovin... să-ți ridici în sîrg nevasta și copiii și... să fugi spre munți. GALACTION, O. I 52.

sărút s. n., pl. sărúturi

sărút mấna (formulă de salut/de mulțumire) vb.+ s. f.

sărutá (a ~) vb., ind. prez. 3 sărútă

sărút s. n., pl. sărúturi

sărutá vb., ind. prez. 1 sg. sărút, 3 sg. și pl. sărútă

SĂRÚT s. 1. gură, sărutare, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat un sărut.) 2. sărutare, sărutat, (pop. și fam.) pupare, pupat, pupătură, țocăit, (Ban., Transilv. și Maram.) țucare, țucat, (înv.) sărutătură. (Gata cu sărutul!)

SĂRUTÁ vb. (pop. și fam.) a (se) pupa, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) țuca, (fam.) a (se) țocăi. (S-au ~ pe buze.)

sărutá (sărutát, át), vb.1. (Înv.) A saluta. – 2. A pupa. – Mr. sărut(are). Lat. salutāre (Pușcariu 1528; REW 7556; Șeineanu, Semasiol., 188; Densusianu, GS, II, 20). De uz general, mai puțin Banatul (ALR, I, 79). – Der. sărut, s. n. (sărutare); sărutat (var. sărutătură), s. n. (înv., salut; pupat).

SĂRÚT ~uri n. Gest constând în atingerea cu buzele în semn de afecțiune. /v. a săruta

A SĂRUTÁ sărút tranz. A atinge (ușor) cu buzele (în semn de dragoste, de respect, de afecțiune sau de umilință). ◊ Cine nu are ochi negri sărută și albaștri se spune despre cel care, neavând ceea ce dorește, se mulțumește cu ceea ce are. Sărut mâna! formulă de salut adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă. /<lat. salutare

A SE SĂRUTÁ mă sărút intranz. A face (concomitent) schimb de săruturi (cu cineva). /<lat. salutare

sărut n. sărutare: de sărutu-i fermecat AL.

sărutà v. a pune buzele pe un obiect venerat (cruce, icoană), pe fața sau pe mâinile cuiva. [Lat. SALUTARE].

Intrare: sărut

Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular sărut sărutul
plural săruturi săruturile
genitiv-dativ singular sărut sărutului
plural săruturi săruturilor
vocativ singular
plural
Intrare: săruta

Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) săruta sărutare sărutat sărutând singular plural
săru sărutați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) sărut (să) sărut sărutam sărutai sărutasem
a II-a (tu) săruți (să) săruți sărutai sărutași sărutaseși
a III-a (el, ea) săru (să) sărute săruta sărută sărutase
plural I (noi) sărutăm (să) sărutăm sărutam sărutarăm sărutaserăm, sărutasem*
a II-a (voi) sărutați (să) sărutați sărutați sărutarăți sărutaserăți, sărutaseți*
a III-a (ei, ele) săru (să) sărute sărutau săruta sărutaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)