15 definiții pentru rablă


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

RÁBLĂ, rable, s. f. (Fam. și depr.) 1. Lucru vechi, uzat sau de calitate proastă; vechitură. 2. Animal bătrân și slab; gloabă. 3. Om îmbătrânit și sleit de puteri, ramolit. – Cf. bg. hrăbla „ceva care este spart, rupt, care are lipsuri etc.”

RÁBLĂ, rable, s. f. (Fam. și depr.) 1. Lucru vechi, uzat sau de calitate proastă; vechitură. 2. Animal bătrân și slab; gloabă. 3. Om îmbătrânit și sleit de puteri, ramolit. – Cf. bg. hrăbla „ceva care este spart, rupt, care are lipsuri etc.”

RÁBLĂ, rable, s. f. (Familiar; adesea urmat de o determinare introdusă prin prep. «de» și indicînd numele lucrului la care se referă) 1. Lucru vechi, uzat, deteriorat, de calitate proastă; hîrb, hleab, vechitură. Am eu o rablă de pușcă... și tot aș bate eu în dihanie c-o încărcătură. SADOVEANU, O. VII 187. 2. Animal (mai ales cal) bătrîn și slab; mîrțoagă, gloabă. După ce încarcă căruța, înhamă la dînsa rabla lui de cal. ISPIRESCU, L. 373. Pe cînd sta... adîncit în negre gînduri, Făt-Frumos se pomeni că trece pe lîngă el o rablă de cal bătrîn, costeliv și pintenog. POPESCU, B. II 10. ♦ (Depreciativ) Om îmbătrînit, istovit, ramolit.

RÁBLĂ ~e f. 1) Lucru vechi și deteriorat; hleab. 2) fig. Animal bătrân și fără putere; gloabă. 3) fig. peior. Om bătrân și sleit de puteri. [Sil. -blă] /<bulg. hrăbla

rablă f. 1. mârțoagă: înhămă rabla lui de cal ISP.; 2. fig. om uzat. [Origină necunoscută].

ráblă f., pl. e (bg. hŭrbel, dial. ŭrbel și rabúl, hîrb. V. hîrb). Lucru (obĭect, mobilă), om saŭ vită uzată: o rablă de cuțit, de bicicletă, de căruță; niște rable de cĭobote, aĭ ajuns o rablă, o rablă de cal. V. bleah, hleab, bulicher, gĭoablă, gĭoarsă, cĭorsac; drîglă, gloabă, mîrțoagă, hodoroagă.

cĭoársă f., pl. e (d. a cĭorsăi). Instrument (maĭ ales cuțit) prost. – Și cĭorsac, gĭoarsă, gĭoablă și rablă. V. custură.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

ráblă (fam.) (ra-blă) s. f., g.-d. art. ráblei; pl. ráble

ráblă s. f. (sil. -blă), g.-d. art. ráblei; pl. ráble


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

RÁBLĂ s. v. gloabă, mârțoagă.

RÁBLĂ s. v. vechitură.

RABLĂ s. rugină, ruginitură, vechitură, (reg.) răbăgie, roajbă. (O ~ de pușcă.)

rablă s. v. GLOABĂ. MÎRȚOAGĂ.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

ráblă (ráble), s. f.1. Hîrb, obiect stricat. – 2. Gloabă, mîrțoagă. Origine incertă. Trebuie să fie pus în legătură cu sb. rabatno „în stare proastă”, rabljenje „uz”; dar lipsește veriga apropiată. Legătură cu săs. Rabel „pleavă, praf” (Drăganu, Dacor., IV, 773) pare mai puțin probabilă. – Der. răblări, vb. (a se ponosi; a se uza); rablagiu, s. m. (hodorog), cu suf. -giu; rablagi, vb. (a se strica, a se deteriora), de la cuvîntul anterior (după Graur, BL, XIV, 110, prin contaminare cu damblagi).

RÁBLĂ, ráble, s. f. ~ (etim. incertă; relaționat cu sb. rabatno = în stare proastă și rabljenje = purtare, folosire, dar lipsește veriga de legătură; relație mai puțin probabilă cu săs. Rabel = ilice [lat. ilex]; tescovină, borhot)


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

rablă, rable s. f. (peior.) 1. vechitură, lucru vechi, uzat sau de proastă calitate 2. gloabă, animal bătrân și slab 3. ramolit, om îmbătrânit și sleit de puteri

Intrare: rablă
  • silabație: -blă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rablă
  • rabla
plural
  • rable
  • rablele
genitiv-dativ singular
  • rable
  • rablei
plural
  • rable
  • rablelor
vocativ singular
plural