PREZBITERIANISM s. n. Doctrină ecleziastică proprie Bisericii reformate derivate din calvinism, care consideră că prezența lui Isus în euharistie este doar spirituală, producându-se prin intermediul Duhului Sfânt, și nu prin transformarea elementelor pâine și vin. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. presbytérianisme.

prezbiterianism sni [At: PROT. – POP., N. D. / S și: ~esb~ / P: ~ri-a~ / E: fr presbytérianisme] Confesiune protestantă desprinsă din anglicanism, care recunoaște numai autoritatea religioasă a preoților, înlăturând ierarhia episcopală.

PREZBITERIANISM s. n. Doctrină religioasă protestantă din Anglia care nu recunoaște autoritatea episcopilor, ci numai pe cea a preoților. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. presbytérianisme.

PREZBITERIANISM s. n. Doctrină religioasă calvină din Anglia (Scoția), care nu recunoaște autoritatea episcopilor, ci numai pe cea a preoților.

PREZBITERIANISM s.n. Confesiune protestantă răspîndită în Anglia și în alte țări, care nu recunoaște autoritatea episcopilor. [Cf. fr. presbytérianisme, cf. gr. presbyteros – preot].

PREZBITERIANISM s. n. 1. sistem ecleziastic preconizat de Calvin, care conferea conducerea bisericii unui corp mixt de pastori și laici. 2. confesiune protestantă, desprinsă din anglicanism, care nu recunoaște autoritatea episcopilor. (< fr. presbytérianisme)

PREZBITERIANISM n. Doctrină religioasă protestantă, apărută în Anglia, care ignoră autoritatea episcopilor. [Sil. -ri-a-] /<fr. presbytérianisme

presbiterianism n. secta, doctrina presbiterienilor.

*prezbiterianízm n. (d. prezbiterian). Doctrina și secta prezbiterienilor: Knox, discipulu luĭ Calvin, fu organizatoru prezbiterianizmuluĭ.

prezbiterianism (desp. -ri-a-) s. n.

prezbiterianism (-ri-a-) s. n.

prezbiterianism s. n. (sil. -ri-a-)

prezbiterianism s. n. Ramură calvină a protestantismului, desprinsă din anglicanism în 1567. Respinge episcopatul și are ca ierarhie numai prezbiteri, de unde și-a luat numele. [Scris și: presbiterianism] – Din fr. presbytérianisme.

PREZBITERIANÍSM (< fr., engl.) s. n. Doctrină ecleziastică proprie bisericii reformate derivată din calvinism, în care conducerea este asigurată de un corp de laici și pastori prezbiterieni. Principiile p. sunt formulate în 1555 de reformatorul scoțian John Knox, care a înlăturat ierarhia episcopală; din 1688 devine religie de stat în Scoția; extins în întreaga lume, în special în S.U.A. Se estimează că în prezent are peste 50 mil. de credincioși.