PREZBITERIANÍSM (< fr., engl.) s. n. Doctrină ecleziastică proprie bisericii reformate derivată din calvinism, în care conducerea este asigurată de un corp de laici și pastori prezbiterieni. Principiile p. sunt formulate în 1555 de reformatorul scoțian John Knox, care a înlăturat ierarhia episcopală; din 1688 devine religie de stat în Scoția; extins în întreaga lume, în special în S.U.A. Se estimează că în prezent are peste 50 mil. de credincioși.