pranic sn [At: CADE / V: prainic / Pl: -ice / E: ucr праник] (Reg) 1-2 Obiect de lemn în formă (de lopățică sau) de ciocan, cu care se bate ceva, mai ales rufele, când se spală Si: mai².

1) pránic n., pl. e (rut. pránnik). Nord. Maĭ de bătut rufele la spălat.

2) pránic, a prănicá v. tr. (d. pranic 1). Maram. Buc. Bat rufele cu pranicu la spălat.

prainic sn vz pranic

prainica v vz prănica

pranica v vz prănica

prănica vt [At: ȚIPLEA, P. P. 95 / V: prain~, pran~ / Pzi: pranic / E: pranic] (Reg) 1 (C. i. rufe) A bate cu pranicul pentru a spăla. 2 (Pgn) A lovi cu pranicul.

pranic (pranice), s. n. – Mai de bătut rufele. Rut. pranyk (Candrea). În Trans.

PRANIC s. v. mai.

pranic s. v. MAI.

pranic, pranice, s.n. (reg.) obiect de lemn (în formă de ciocan sau lopățică) cu care se bate ceva (mai ales rufele, când se spală).

pránic, pranice, (pranec), s.n. (reg.) Mai de bătut rufe: „Am auzit că noaptea dă cu pranicu p-aici, pân Valea Cosăului; acela de lăut cămeși...” (Bilțiu, 2007: 269). – Din ucr. pranyk (MDA).

prănica, pranic, vb. I (reg.; despre rufe) a bate cu pranicul (v.) pentru a spăla; a bate, a lovi, a bătuci (cu pranicul).

prănicá, prănic, v.t. (reg.) A bate rufele cu maiul, pentru a le spăla: „Tot dădea cu un lemn pe piatră, cum facem când prănicăm cămăși” (Bilțiu, 1999: 196). (Maram., Bucov.). – Din pranic „mai” (MDA).

prănica, pranic, vb. tranz. – (reg.) A bate rufele cu maiul, pentru a le spăla: „Tot dădea cu un lemn pe piatră, cum facem când prănicăm cămăși” (Bilțiu, 1999: 196). (Maram., Bucov.). – Din pranic „mai” (MDA).

prănica, vb. tranz. – A bate rufele cu maiul, pentru a le spăla: „Tot dădea cu un lemn pe piatră, cum facem când prănicăm cămăși” (Bilțiu 1999: 196). – Din pranic „mai”.