pranic sn [At: CADE / V: prainic / Pl: -ice / E: ucr праник] (Reg) 1-2 Obiect de lemn în formă (de lopățică sau) de ciocan, cu care se bate ceva, mai ales rufele, când se spală Si: mai².

1) pránic n., pl. e (rut. pránnik). Nord. Maĭ de bătut rufele la spălat.

prainic sn vz pranic

pranic (pranice), s. n. – Mai de bătut rufele. Rut. pranyk (Candrea). În Trans.

PRANIC s. v. mai.

pranic s. v. MAI.

pranic, pranice, s.n. (reg.) obiect de lemn (în formă de ciocan sau lopățică) cu care se bate ceva (mai ales rufele, când se spală).

pránic, pranice, (pranec), s.n. (reg.) Mai de bătut rufe: „Am auzit că noaptea dă cu pranicu p-aici, pân Valea Cosăului; acela de lăut cămeși...” (Bilțiu, 2007: 269). – Din ucr. pranyk (MDA).