potecaș [At: (a. 1811) DOC. EC. 128 / Pl: ~i / E: potecă + -aș] 1 sm (În Țara Românească) Locuitor din satele grănicerești cu misiunea de a supraveghea potecile, regiunile de la graniță etc. aflate între două puncte apărate de soldați Si: grănicer, plăieș. 2 a (Buc; d. cai) Care poate să urce potecile de munte.

POTECAȘ, potecași, s. m. (Învechit și popular) Ostaș făcînd parte din corpul de armată neregulată din Țara Romînească, însărcinat cu paza drumurilor de munte și a granițelor dinspre Ardeal și Moldova; grănicer, plăieș, pichetaș. Cordonașii și potecașii s-au întocmit la 1834, spre a strejui, supt privigherea oștirii, picheturile și potecile ce se află între puncturile de distanță strejuite de oștire. BĂLCESCU, O. I 37. ◊ (Poetic) Să mi-ți dau un semănat Cum de mult nu s-a mai dat, Semănat de potecași, Să răsară romînași. TEODORESCU, P. P. 484.

POTECAȘ, potecași, s. m. (Înv. și pop.) Ostaș din armata neregulată a Țării Romînești, însărcinat cu paza drumurilor de munte și a granițelor dinspre Ardeal și Moldova; grănicer, plăieș, pichetaș. – Din potecă + suf. -aș.

potecáș m. (d. potecă). Grănicer, pichetaș, soldat din corpu înființat la 1834 p. paza hotarelor în țara Românească spre Ardeal și Moldova. V. cordunaș și slujitor.

potecași m. pl. ostași întocmiți în 1834 spre a strejui potecile.

potecaș, potecași, adj., s.m. 1. (adj.; despre cai) care poate să urce potecile grele de munte, apt de urcat. 2. (s.m.; înv.) locuitor din statele grănicerești, care supraveghează potecile, regiunile de graniță aflate între două puncte străjuite de ostași; grănicer, plăieș.