pleáșă f., pl. eșe (vsl. plĭešĭ). Vechĭ. Pleșuvie, pele pleșuvă.

pleș², pleașă a [At: DAMÉ, T. 28 / Pl: ~i, ~e / E: cf pleș¹] 1 (Reg; d. vite) Care are coarnele plecate spre spate. 2 (D. coarnele vitelor) Care au crescut asimetric, unul în sus și celălalt în jos.

pleș¹, pleașă [At: BIBLIA (1688), 79²/4 / V: pleșă sf / Pl: ~i, ~e, (3) ~uri / E: slv плѣшь] 1 a (Îvp; d. oameni) Chel. 2 a (D. cap, creștet, frunte etc.) Care nu are păr Si: chel, pleșuv (2). 3 snf (Îrg) Chelie. 4 a (Reg; d. cai) Care are o pată albă în frunte. 5 a (Rar; pan; d. munți, dealuri, soluri etc.) Sterp. 6 sf Pleșuvie (4).

pleșă² sf vz pleș¹

PLEȘ, PLEAȘĂ, pleși, -e, adj. 1. (Ban., Olt., Mold.). Chel, pleșuv. Îl întîmpină gospodarul spătos și cu fruntea pleașă. C. PETRESCU, R. DR. 258. A întîlnit... un popă îmbrăcat cu straie sărăcuțe, scurt la stat, smolit la față, cu capul pleș, mergînd cu pas rar. CREANGĂ, A. 133. 2. (Despre locuri, în special despre munți) Lipsit de vegetație; gol, sterp. Trebuia... să ocolească dîmburile pleșe pînă ce va da iar în pădure. GALACTION, O. I 294. Strig turbații urieși, Alergînd, unul spre codri, celălalt spre munții pleși. ALECSANDRI, P. III 237. ◊ (Substantivat, n.) Stufăriile din mlaștinile Dunării se îmbracă-n frunze; ici-colea tot se mai văd pleșuri neacoperite cu verdeață. CONTEMPORANUL, VI_I 44.

PLEȘ² pleașă (~i, ~e) înv. v. PLEȘUV. /<sl. pleši

PLEȘ¹ ~uri n. 1) Parte a capului de pe care a căzut părul; chelie. 2) Suprafață de teren lipsită de vegetație. /<sl. plĕši

pleș a. 1. pleșuv: cu capul pleș CR. munții pleși AL.; 2. cu un corn în sus și altul în jos (despre vite). ║ n. pisc pleșuv: se văd pleșuri neacoperite cu verdeață. [Slav. PLĬEȘĬ].

pleș, pleáșă adj., pl. f. eșe (vsl. plĭešĭ, plĭešina, pleșuvie). Est. Ban. Pleșuv. Fără arborĭ: munte pleș. Boŭ pleș, boŭ c’un corn în sus, și cu altu’n jos. S. m. (subînț. munte) saŭ n., pl. urĭ (subînț. pisc). Munte orĭ pisc pleșuv. V. cherapleș.

pleașă (loc fără vegetație) s. f., pl. pleșuri

pleș (înv., reg.) adj. m., pl. pleși; f. pleașă, art. pleașa, pl. pleșe

pleș (înv., reg.) adj. m., pl. pleși; f. pleașă, art. pleașa, pl. pleșe

pleș adj. m., pl. pleși; f. sg. pleașă, pl. pleșe

pleașă (-eșe), s. f. – Chelie, calviție. Sl. plĕsĭ (Miklosich, Lexicon, 578; Cihac, II, 262), cf. slov. plês, ceh. pleš. – Der. pleș, adj. (chel); pleșuv (var. pleșug, pleșiv), adj. (chel), cf. sl. plĕsivŭ, slov. plĕsiv; pleși (var. plesuvi), vb. (a pierde părul, a cheli); pleșuvie (var. pleșugie), s. f. (chelie). Cf. ALR, I, 12; circulă numai în V, NV și Mold.

PLEȘU (Culmea Pleșului), culme deluroasă îngustă în NV Subcarpaților Neamțului, extinsă pe o lungime de 24 km, pe direcție NV-SE, între văile râurilor Neamț (la V) și Nemțișor (la E). Alcătuită din conglomerate, marne și gresii. Alt. max.: 911 m. Acoperită cu păduri de fag, de fag în amestec cu conifere și de molid în amestec cu brad. Prezintă abrupturi de peste 400 m față de depr. Neamț.

PLEȘU, Andrei (n. 1948, București), filozof, eseist și critic de artă român. Prof. univ. la București. Ministru al Culturii (1989-1991) și al Afacerilor Externe (1997-1999). Întemeietor (1993) și director al revistei „Dilema” (din ian. 2004 – „Dilema Veche”). Rector (din 1994) al „Colegiului Noua Europă”. Lucrări impunând prin originalitatea ideilor și expresia memorabilă despre etica „intervalului” („Minima moralia”), despre sentimentul naturii în cultura europeană („Pitoresc și melancolie”) sau despre tematica filozofiei religiei („Despre îngeri”). Eseuri și cronici plastice („Ochiul și lucrurile”), portrete și eseuri despre M. Eliade, E. Cioran, E. Ionesco, C. Noica – maestrul său spiritual („Limba păsărilor”).

PLEAȘĂ s. v. calviție, chelie, pleșuvie.

pleașă s. v. CALVIȚIE. CHELIE. PLEȘUVIE.

PLEȘ adj. v. chel, gol, golaș, pleșuv.

pleș adj. v. CHEL. GOL. GOLAȘ. PLEȘUV.

PLEAȘĂ s.f. 1. (Mold., ȚR, Ban.) Chelie. A: Scuipîndu-i-să pleașa. B 1775, 74^v. Fiind cu pleșul scuipat. B 1779, 44^v. B: Plĕšĭ. Pleașă. LEX. 1683, 44^r. Se va face în pleașa lui sau în tîrcăvirea lui pipăire albă. BIBLIA (1688); cf. MARDARIE, 196. C: Plésshe. Calvities. AC, 361. 2. (Mold.) Loc lipsit de vegetație. La suișul muntelui una era potica ... carea în pleșea muntelui prea cu lesne închizîndu-să, pre aiurea de suit alt drum și altă cale nici era, nici să afla. CI, 169. Variante: pleș s.n. (B 1779, 44^v). Etimologie: sl. plĕšĭ. Cf. t î r c ă v i r e.

PLEȘ s.n. v. pleașă.

pleș, pleașă, (pleșâv, pleșuv, pleșug), adj. Fără păr pe cap; chel. ■ (onom.) Pleș(u), Pleșa, nume de familie frecvent în zona Ieud. – Din sl. plĕsĭ (Scriban, DEX, MDA).

pleș, pleașă, (pleșâv), adj. – Fără păr pe cap; chel (ALRRM, 1969: 17). ♦ (onom.) Pleș, Pleșa, Pleșu, nume de familie frecvent în zona Ieud (480 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din sl. plĕsĭ (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

pleș, pleașă, (pleșâv, plușuv), adj. – Fără păr pe cap; chel (ALR 1969: 17). Pleș, Pleșan, Pleșu (porecle). – Din sl. plĕsĭ.