piciganie sf vz pițigaie¹

pițica v vz pițiga

pițiga vt [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (înv) ~ica / Pzi: pițig, pițig, 3 pițigă / E: nct] 1-5 (Trs) A pișca (1, 4, 9,13, 17). 6 (Reg; c. i. o haină, un material textil etc.) A însăila.

pițigaie¹ sf [At: MARIAN, O. II, 143 / V: (reg) piciganie, ~ane^[1] / Pl: ~găi / E: pițigoi] 1 (Orn; Ban; șîc pițigane-mare) Pițigoi (Parus major). 2 (Șîc ~-puturoasă) Pasărea Parus articapillus. 3 (Trs; îcs) De-a ~ia Joc de copii nedefinit mai îndeaproape Si: podul popii, (reg) de-a pițigușa.

pițigaie² sf [At: RĂDULESCU-CODIN / Pl: ~găi / E: pițiga] (Mun; csc) Nuiele subțiri pentru aprins focul.

pițigăi¹ ssp [At: VICIU, GL. / E: nct] (Reg) Cimitir. corectat(ă)

pițigăi² v vz pițigăia

pițigăia [At: VLAHUȚĂ, O. A. I, 198 / V: (rar; cscj) ~ăi / Pzi: ~iez / E: drr pițigăiat] 1 vt (C. i. vocea, glasul etc.) A face să devină mai subțire, mai ascuțit, mai strident Si: (reg) a pițigărni. 2 vr (Rar) A vorbi cu glas subțire.

țițigaie^[1] sf vz pițigaie¹

PIȚIGĂIA, pițigăiesc, vb. I. Tranz. (Cu privire la voce) A face să devină subțire, cu timbrul înalt; a subția, a ascuți. Și-și făcea ochii dulci și-și pițigăia glasul și se mlădia ca o pisică. VLAHUȚĂ, la TDRG.

PIȚIGA, pițig, vb. I. Tranz. (Reg.) A pișca, a ciupi. – Comp. it. pizzicare.

A SE PIȚIGĂIA mă ~iez intranz. A vorbi cu glas subțire, ascuțit. /Din pițigăit

A PIȚIGĂIA ~iez tranz. (vocea) A face să fie mai ascuțit; a subția. /Din pițigăit

pițigà v. Tr. a pișca. [V. pișcà].

píțig, a -á, V. pișc.

pițigăĭéz v. tr. (d. pițigăĭat, pițigoĭ). Iron. Fac ca pițigoĭu, vorbind de voce: oratoru, pițigăindu-șĭ vocea, începu a declama contra cĭocoilor.

pițigăia (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. pițigăiez, 3 pițigăiază, 1 pl. pițigăiem; conj. prez. 1 sg. să pițigăiez, 3 să pițigăieze; ger. pițigăind

pițigăia (a ~) vb., ind. prez. 3 pițigăiază, 1 pl. pițigăiem; conj. prez. 3 să pițigăieze; ger. pițigăind

pițigăia vb., ind. prez. 1 sg. pițigăiez, 3 sg. și pl. pițigăiază, 1 pl. pițigăiem; conj. prez. 3 sg. și pl. pițigăieze; ger. pițigăind

pițigăez, -ăiază 3, -ăeze 3 conj., -ăiam 1 imp.

PIȚIGA vb. v. ciupi, pișca.

PIȚIGAIE s. v. pițigoi.

PIȚIGĂI s. pl. v. cimitir.

PIȚIGĂIA vb. a ascuți, a subția, (reg.) a pițigărni. (Își ~ glasul.)

pițiga vb. v. CIUPI. PIȘCA.

pițigaie s. v. PIȚIGOI.

pițigăi s. pl. v. CIMITIR.

PIȚIGĂIA vb. a ascuți, a subția, (reg.) a pițigărni. (Își ~ glasul.)

pițiga, pițig, vb. I (reg.; înv.) 1. a pișca, a ciupi, a pișcura. 2. (despre aluat) a tăia. 3. (despre băuturi, condimente, mâncăruri și mirosuri) a înțepa, a ustura. 4. (despre haine; material textil) a însăila.

pițigaie¹, pițigăi, s.f. (reg.) 1. pițigoi. 2. (în expr.) de-a pițigaia = numele unui joc de copii; podul popii, de-a pițigușa.

pițigaie², s.f. (reg.; cu sens colectiv) găteje subțiri.

pițigá, pițig, v.t. 1. A ciupi, a pișca. 2. A înțepa. ■ Exclusiv în Maram. și Crișana (ALR, 1938, h. 134); termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Et. nec. (MDA).

pițiga, pițig, vb. tranz. – 1. A ciupi, a pișca. 2. A înțepa. Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Et. nec. (MDA).