picui² vi [At: POPA, V. 12 / Pzi: ~iesc / E: pic²] (Reg) A picura.

picui¹ sn [At: ANTIPA, P. 192 / V: păc~, pec~ / Pl: ~ie / E: ml *piculeus] 1 (Trs) Pisc² (1). 2 (Olt; Mun; îf păcui) Mică insulă aluvionară în apele Dunării. 3 (Reg) Piatră din care se face cutea.

PICUI, picuiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A picura. (Fig.) Niște zgomote ciudate îi picuiau pe lîngă ureche. POPA, V. 12.

păcui¹ sm vz picui¹

pecui sn vz picui¹

picui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. picuiesc, 3 sg. picuiește, imperf. 1 picuiam; conj. prez. 1 sg. să picuiesc, 3 să picuiască

picui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. picuiesc, imperf. 3 sg. picuia; conj. prez. 3 să picuiască

picui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. picuiesc, imperf. 3 sg. picuia; conj. prez. 3 sg. și pl. picuiască

PĂCUIUL LUI SOARE, sit arheologic situat pe un ostrov al brațului Dunărea Veche, la 9 km în aval de com. Ostrov, pe terit. com. Lipnița, jud. Constanța, unde a fost descoperită o cetate bizantină, construită în sec. 10-11 și locuită până în sec. 13-15.

Picoș, -el, Picui, -ești, Picul v. Pica 1, 3-5.

PICUI s. v. creastă, creștet, culme, pisc, vârf.

picui s. v. CREASTĂ. CREȘTET. CULME. PISC. VÎRF. erată

picui², picuiesc, vb. IV (reg.) 1. a picura. 2. a moțăi, a dormita, a picoti.

picui¹, picuie, vb. IV (reg.) 1. vârf ascuțit, pisc. 2. (în forma păcui) mică insulă aluvionară în apele Dunării. 3. piatră din care se face cutea (gresia) pentru ascuțit coasa.

picúi, (picău, piclău), s.m. (arh.) Vârf ascuțit, pisc, deal țuguiat, creastă. ■ (top.) Picui, deal în Oncești, Vadul Izei, Valea Stejarului și Suciul de Jos (Vișovan, 2008); Piclău, grui în Bârsana (Roșca, 2004). – Lat. *piculeus (MDA).

picui, s.m. – (reg.; arh.) Vârf ascuțit, pisc, deal țuguiat, creastă. ♦ (top.) Picui, deal în Oncești, Vadu Izei, Valea Stejarului (Vișovan, 2005) și Suciu de Jos (Vișovan, 2008). – Lat. *piculeus (MDA).