PICTURĂ, (2) picturi, s. f. 1. Ramură a artelor plastice care interpretează realitatea în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfășurate pe o suprafață plană. 2. Lucrare artistică executată de un pictor; tablou, pânză. ♦ Ansamblul operelor, stilurilor și procedeelor specifice pictorilor dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-o școală etc. 3. Fig. Descriere sugestivă (într-o operă beletristică) a fizicului și a caracterului personajelor, a unor scene din viața reală și din natură etc. – Din lat. pictura.

pictură sf [At: DRLU / Pl: ~ri / E: lat pictura] 1 Operă artistică executată de un pictor Si: pânză, tablou, (reg) chip, (îvr) nacazlâc. 2 Ansamblu al operelor, stilurilor și procedeelor specifice pictorilor dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-o școală etc. 3 Ansamblu al creațiilor care definesc personalitatea unui pictor. 4 Ramură a artelor plastice care interpretază realitatea în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfășurate pe o suprafață plană Si: (înv) zugrăvire. 5 (Pan) Descriere sugestivă, într-o operă beletristică, a fizicului și caracterului personajelor, a unor scene din viața reală și din natură etc.

PICTURĂ, (2) picturi, s. f. 1. Ramură a artelor plastice care interpretează realitatea în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfășurate pe o suprafață plană. 2. Lucrare artistică executată de un pictor: tablou, pânză. ♦ Ansamblul creațiilor plastice care definesc personalitatea unui pictor. ♦ Ansamblul operelor, stilurilor și procedeelor specifice pictorilor dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-o școală etc. 3. Fig. Descriere sugestivă (într-o operă beletristică) a fizicului și a caracterului personajelor, a unor scene din viața reală și din natură etc. – Din lat. pictura.

PICTURĂ, (2) picturi, s. f. 1. Arta reprezentării peisajelor din natură, a ființelor și a obiectelor pe hîrtie, pe pînză, pe pereți, cu ajutorul culorilor, al creionului, al cărbunelui. Avea incontestabil talent pentru contururi și siluete... și aducea aceste calități în pictură. CAMIL PETRESCU, N. 124. 2. Lucrare artistică executată de un pictor; tablou. Picturi pe sticlă. Pictură în email. 3. Ansamblul operelor, stilurilor și procedeelor pictorilor dintr-o țară sau dintr-o epocă. Pictura franceză din secolul al XVIII-lea.

PICTURĂ s.f. 1. Arta de a înfățișa peisaje din natură, ființe, obiecte etc. în culori. 2. Tablou, portret. 3. Totalitatea operelor pictorilor dintr-o țară sau dintr-o epocă. [< lat. pictura].

PICTURĂ s. f. 1. artă a reprezentării de peisaje din natură, ființe, obiecte cu ajutorul culorilor. 2. operă artistică executată de un pictor; tablou, portret; pânză. 3. totalitatea operelor unui pictor sau a pictorilor dintr-o țară, dintr-o epocă. 4. (fig.) descriere sugestivă, într-o epocă literară, a fizicului și a caracterelor personajelor, a unor scene din viața reală și din natură etc. (< lat. pictura)

PICTURĂ ~i f. 1) Ramură a artelor plastice care reprezintă realitatea în imagini artistice bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate pe o suprafață plată (pânză, hârtie, lemn, sticlă etc.). 2) Creație artistică pictată; tablou; pânză. 3) Ansamblu de opere pictate. [G.-D. picturii] /<lat. pictura

pictură f. 1. arta de a picta; 2. operă de pictură; 3. fig. descriere vie naturală.

*pictúră f., pl. ĭ (lat. pictura). Arta de a picta. Tabloŭ pictat: pictură istorică. Fig. (Rar). Descriere saŭ reprezentare a persoanelor și caracterelor lor.

pictura vt [At: ASACHI, ap. BUL. FIL. III, 185 / Pzi: ~rez / E: it pitturare cf picta] (Înv) 1-2 A picta (1, 4).

sculpto-pictură s. f. ◊ „Nu este, de fapt, pictură. Ci «sculpto-pictură». Acest «Marș al omenirii» este un fenomen de combinare a două forme de artă.” Cont. 8 XII 67 p. 10 //din sculpt[ură] + pictură//

pictură s. f., g.-d. art. picturii; (tablouri) pl. picturi

pictură s. f., g.-d. art. picturii; (tablouri) pl. picturi

pictură s. f., g.-d. art. picturii; (tablouri) pl. picturi

PICTURĂ s. 1. (înv. și pop.) zugrăveală, zugrăvit, (înv.) zugrăvie. (Învață ~; ~ este o artă.) 2. (concr.) pânză, tablou, (înv. și pop.) zugrăveală, (reg.) chip, (înv.) nacazlâc, zugrăvitură. (O ~ în ulei.)

PICTURĂ s. 1. (înv. și pop.) zugrăveală, zugrăvit, (înv.) zugrăvie. (Învață ~; ~ este o artă.) 2. pînză, tablou, (înv. și pop.) zugrăveală, (reg.) chip, (înv.) nacazlîc, zugrăvitură. (O ~ în ulei.)

PICTURA vb. v. picta, zugrăvi.

pictura vb. v. PICTA. ZUGRĂVI.

PICTURĂ. Subst. Pictură, artă plastică, plastică, zugrăvit (înv.), desen. Pictură de șevalet. Pictură monumentală; pictură decorativă; pictură murală, frescă; pictură bisericească, zugrăveală; pictură de gen; pictură marină; plein-air. Pictură în ulei; acuarelă; guașă; frescă, afrescă (italienism); encaustică (ant.); kakemono; pastel; tempera. Gravură; acvaforte; acvatintă; heliogravură, heliografie; linogravură; pirogravură; xilogravură. Monocromie; policromie. Portretistică; peisagistică; pastel; miniaturistică, miniaturism (rar). Artist plastic, pictor, desenator; ilustrator; zugrav (înv.), iconar; grafician, creionist (rar); portretist; caricaturist; peisagist; pastelist; acuarelist; gravor. Școli de pictură; renaștere; baroc; clasicism; romantism; prerafaelism; fovism; impresionism; expresionism; pointilism; modernism; cubism; constructivism; futurism; neoimpresionism; suprarealism, surrealism. Galerie. Pinacotecă. Muzeu. Expoziție; vernisaj. Adj. Pictural, plastic; grafic. Pictat, zugrăvit, ilustrat, gravat. Monocrom, monocromatic; policrom, policromatic (rar). Portretistic, peisagistic. Vb. A picta, a desena, a zugrăvi (rar), a schița, a creiona; a portretiza; a caricaturiza; a plasticiza; a grava; a ilustra. V. artă, artist, tablou.

PICTÚRĂ (< lat.) s. f. 1. Ramură a artelor plastice care constă în interpretarea artistică a realității în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfășurate pe o suprafață plană. Aceste imagini pot fi executate pe carton, pânză, lemn, piatră, zid, sticlă, ceramică cu ajutorul guașelor, acuarelelor, lacurilor, culorilor tempera, uleiurilor etc. Prin tematică p. cunoaște mai multe genuri: peisajul, natura moartă (statică), portretul, compoziția de gen (cu subiecte din viața obișnuită), compoziția cu teme istorice sau alegorice (mitologice, biblice, din istoria reală); p. animalieră etc. Ca destinație, p. poate fi de reprezentare (compoziția murală, de șevalet, miniatura și ilustrația figurativă de carte sau pe obiecte) sau strict ornamentală (în artele decorative). Există o p. populară, care s-a dezvoltat pe baza tradiției și o p. cultă, care este opera unor personalități distincte. V. acuarelă, encaustic, frescă, peisaj, portret. ◊ P. murală v. mural. ◊ P. metafizică = orientare în arta italiană (perioada 1910-1925) reprezentată, în principal, de Giorgio de Chirico, care a și creat acest termen, inspirată din tradiția Renașterii italiene. S-a caracterizat prin folosirea clarobscurului, a unor procedee neobișnuite, stranii, cu distribuiri alegorice disproporționate ale umbrelor care a generat, voit, o atmosferă magică, punctată de anxietate și înstrăinare. Din 1913 a folosit motivul „manechinului” fără fizionomie, simbol al goliciunii spirituale, al nimicului. Continuatori ai p.m.: G. Morandi, M. Sironi, F. Casorati ș.a. 2. Lucrare executată de un pictor; tablou. 3. Totalitatea operelor unui pictor sau a pictorilor dintr-o țară ori dintr-o epocă.