16 definiții pentru penitență penitenție


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PENITÉNȚĂ, penitențe, s. f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă cuiva preotul la spovedanie, pentru ispășirea păcatelor și care constă mai ales în post și rugăciuni; canon, p. ext. privațiune (de ordin fizic, material); viață aspră pe care și-o impune cineva. 2. Pocăință. – Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza.

penitență sf [At: CALENDARIU (1794), 30/15 / V: (înv) ~ție, ~tință / Pl: ~țe / E: lat poenitentia, fr pénitence, it penitenza] 1 (Rar) Pocăință. 2 (Bis) Pedeapsă, constând mai ales din post și rugăciuni, impusă de preot, în urma spovedaniei celui care a păcătuit Si: canon. 3 (Spc) Privațiuni și chinuri trupești pe care unii călugări și le impun, ducând o viață ascetică. 4 (Pex) Viață ascetică, plină de privațiuni, pe care și-o impune cineva. 5 (Pgn) Pedeapsă (2). 6 (Rar; îs) Haine (sau straie) de ~ Haine negre din țesătură groasă, purtate de călugării asceți care practică penitența (3). 7 (Îe) A face ~ A executa canonul impus de preotul confesor pentru ispășirea păcatelor. 8 (Fig; rar) Privațiuni cauzate de sărăcie. 9 Abstinență.

PENITÉNȚĂ, penitențe, s. f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă cuiva preotul la spovedanie, pentru ispășirea păcatelor; canon, p. ext. privațiune (de ordin fizic, material); viață aspră pe care și-o impune cineva. 2. (Livr.) Pocăință. – Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza.

PENITÉNȚĂ, penitențe, s. f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă dată de duhovnic la spovedanie (sau pe care și-o impune cineva), pentru ispășirea păcatelor (v. canon); p. ext. privațiune. 2. Pocăință.

PENITÉNȚĂ s.f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă (pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă preotul) pentru ispășirea și iertarea păcatelor; canon; (p. ext.) privațiune. 2. Căință, pocăință. [Cf. lat. paenitentia, fr. pénitence, it. penitenza].

PENITÉNȚĂ s. f. 1. pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă preotul pentru ispășirea păcatelor; canon. 2. pocăință. (< fr. pénitence, lat. paenitentia, it. penitenza)

PENITÉNȚĂ ~e f. rel. 1) Pedeapsă impusă de biserică pentru ispășirea păcatelor; canon. 2) Mărturisire a păcatelor cu scopul de a le ispăși; pocăință. /<lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza

penitență f. 1. căință; 2. pedeapsă impusă de preot penitentului.

*peniténță f., pl. e (lat. poenitentia, fr. pénitence). Căință, regret adînc de păcatele comise. A face penitență, a te căi supunîndu-te unor chinurĭ (lucru inútil!) saŭ făcînd fapte bune în speranță că Dumnezeŭ îțĭ va ĭerta păcatele.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

peniténță s. f., g.-d. art. peniténței; pl. peniténțe

peniténță s. f., g.-d. art. peniténței; pl. peniténțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PENITÉNȚĂ s. v. căință, condamnare, mustrare, osândă, părere de rău, pedeapsă, pocăință, regret, remușcare.

PENITÉNȚĂ s. (BIS.) canon, pedeapsă, (înv.) podvig. (~ dată de preot unui credincios, pentru iertarea păcatelor.)

PENITENȚĂ s. (BIS.) canon, pedeapsă, (înv.) podvig. (~ dată de preot unui credincios, pentru iertarea păcatelor.)

penitență s. v. CĂINȚĂ. CONDAMNARE. MUSTRARE. OSÎNDĂ. PĂRERE DE RĂU. PEDEAPSĂ. POCĂINȚĂ. REGRET. REMUȘCARE.

Intrare: penitență
penitență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • penitență
  • penitența
plural
  • penitențe
  • penitențele
genitiv-dativ singular
  • penitențe
  • penitenței
plural
  • penitențe
  • penitențelor
vocativ singular
plural
penitenție
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.

penitență penitenție

etimologie: