pazvante sm vz pazvant¹

pazvant¹ sm [At: DIONISIE, C. 201 / V: ~e / Pl: ~nți, (rar) ~nzi / E: Pazvant(oglu)] (Înv) Pazvangiu (1).

pazvant² [At: (a. 1594) HURMUZAKI, XI, 398 / V: (înv) ~at sn, (reg) ~ă sf / Pl: ~e, ~uri / E: tc pazvend] (Trm) 1-2 sf (Reg) Brățară (groasă). 3 sn (Înv; îf pazvat) Piedică.

pazvantă sf vz pazvant²

pazvat s vz pazvant²

PAZVANT, pazvanți, s. m. (Învechit) Pazvantliu. Nu sîntem oare în primejdie ca vreo cîteva sute de pazvanți să ne facă iarăși a apuca drumul pribegiei? BĂLCESCU, O. I 39.

Pazvanți m. pl. Pazvangii: câteva sute de Pazvanți BĂLC.

pazvangíŭ și -antlîŭ m. (d. Pazvántoglu și -óglu [„fiŭ de pazvan”, fiind-că bunicul luĭ fusese păzitoru orașuluĭ Sofia], un German turcit care ajunsese pașă la Vidin și s’a răsculat contra sultanuluĭ devastînd amîndoŭă malurile Dunăriĭ de la 1797-1808. Numele luĭ, prescurtat în Pazvant și Pazvante, ajunsese sinonim cu „jăfuitor, hoțoman”. Azĭ, a fi din timpu luĭ Pazvante, înseamnă „a fi ridicul pin vechime”: o haĭnă din timpu luĭ Pazvante). Vechĭ. Soldat din oastea lui Pazvantoglu, cabadaiŭ. Fig. Jăfuitor, hoțoman. V. cîrjaliŭ, manaf, pașoptist.

Pazvante s. propriu m. (în: din/în/pe vremea lui ~/~ Chiorul)

*Pazvante s. propriu m.

pazvant (înv.) s. m., pl. pazvanți

pazvant (înv.) s. m., pl. pazvanți

pazvant s. m., pl. pazvanți

PAZVANT s. v. pazvangiu.

PAZVAT s. v. piedică.

pazvant s. v. PAZVANGIU.

pazvat s. v. PIEDICĂ.

Pe vremea lui Pazvante – Pazvanții erau soldați din trupele lui Pasvan-Oglu (Osman Pașa), care s-a răsculat împotriva Porții și cu cetele de rebeli a pustiit ambele maluri ale Dunării (1797-1812). Vlahuță descrie jafurile și crimele comise de pazvanți în Oltenia. Iar Bălcescu se întreba: „Nu sîntem oare în primejdia ca vreo cîteva sute de pazvanți să ne facă a apuca iarăși drumul pribegiei?” Expresia „pe vremea lui Pazvante” înseamnă deci: din timpuri apuse, de tristă amintire. Cu sens atenuat și ironic: o epocă veche, demodată. IST.

pazvant², pazvante, s.n. (înv. și reg.) 1. brățară groasă. 2. piedică (pentru cai).