ORBIȘ adv. (Pop.) Pe dibuite, la întâmplare, orbește; fig. fără chibzuință, nebunește. ◊ Expr. A da orbiș = a lovi fără cruțare. – Orb² + suf. -iș.

orbiș av [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 116 / E: orb² + -iș] 1-9 Orbește (1-6, 8-10). 10 (Îrg) A da ~ A lovi cu putere în toate direcțiile. 11 (Îae) A lovi fără milă.

ORBIȘ adv. Pe dibuite, la întâmplare, orbește; fig. fără chibzuință, nebunește. ◊ Expr. A da orbiș = a lovi fără cruțare. – Orb² + suf. -iș.

ORBIȘ adv. 1. Pe dibuite, la întîmplare, orbește. Boarul mergea orbiș înainte, în direcția ce a luat-o de afară. AGÎRBICEANU, S. P. 116. După dînșii cot la cot, Suiam orbiș. COȘBUC, P. II 41. 2. Fig. Nebunește, fără socoteală, orbește (2). [Calul] se ridică în două picioare, se întoarse și se aruncă orbiș înapoi. GÎRLEANU, L. 33. Se-nalță. roibu-nviforat... Se duce-orbiș fără stăpîn, Cu vuiet, ca furtuna. COȘBUC, P. I 197. Îi venea să ridice patul puștii și să deie orbiș în toate părțile. SLAVICI, N. II 135.

orbiș adv. orbește.

orbíș, V. orbește.

urbiș av vz orbiș

orbéște adv. (d. orb). Ca orbiĭ. Fig. Fără să raționezĭ: a lovi, a te încrede orbește. – Maĭ rar (vest) orbiș. V. uĭb.

orbiș adv.