13 definiții pentru omonimie homonimie


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

OMONIMÍE, omonimii, s. f. Faptul sau însușirea de a fi omonim (1); situație în care se află două sau mai multe omonime. – Din fr. homonymie.

OMONIMÍE, omonimii, s. f. Faptul sau însușirea de a fi omonim (1); situație în care se află două sau mai multe omonime. – Din fr. homonymie.

omonimie sf [At: POLIZU / Pl: ~ii / E: fr homonymie] (Lin) Relație dintre două cuvinte, structuri identice ca formă, dar între care nu există nici o legătură de sens. corectată

OMONIMÍE, omonimii, s. f. Însușirea sau faptul de a fi omonim; situație în care se află două sau mai multe omonime. Există tendința de a se considera că dacă un cuvînt își diversifică sensurile, se produce o omonimie. GRAUR, F. E. 126.

OMONIMÍE s.f. Faptul sau însușirea de a fi omonim; situația în care se află două sau mai multe cuvinte omonime. [Gen. -iei, var. homonimie s.f. / cf. fr. homonymie].

OMONIMÍE s. f. faptul, însușirea de a fi omonim; situație în care se află două sau mai multe cuvinte omonime. (< fr. homonymie)

OMONIMÍE f. lingv. Fenomen de coincidență a formei unor cuvinte diferite. /<fr. homonymie

*omonimíe f. (vgr. ῾omonymia). Calitatea de a fi omonim.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!omonimíe (o-mo-/om-o-) s. f., art. omonimía, g.-d. art. omonimíei; pl. omonimíi, art. omonimíile

omonimíe s. f., art. omonimía, g.-d. art. omonimíei; pl. omonimíi, art. omonimíile


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

OMONIMÍE s. f. (cf. fr. homonymie): faptul sau însușirea de a fi omonim; situația în care se află două sau mai multe cuvinte omonime (v. omoním). O. este manifestarea unui proces contrariu sinonimiei (v.), în sensul că același corp fonetic trimite la două obiecte diferite, nu la același obiect. Astfel: bancă („instituție financiară”) – bancă („scaun lung”); ban („a suta parte din moneda națională”) – ban („titlu boieresc în evul mediu”); calcan („soi de pește marin”) – calcan („zid fără uși și fără ferestre”) etc. O. este un mod normal de existență a cuvintelor; una din sursele sale cele mai importante este etimologia populară. Ea poate da naștere la confuzii, motiv pentru care a fost considerată un accident supărător, o piedică în actul de comunicare a ideilor, una din cauzele dispariției cuvintelor. În practica vorbirii, unele o. duc în final la eliminarea unui omonim sau la modificarea lui. Astfel, cuvântul pisoi („pui de pisică”) a scos din circulație termenul pisoi („unealtă de pisat în piuliță”); porumb (plantă) a eliminat în Muntenia pe porumb (pasăre) și a determinat apariția cuvântului porumbel etc. În limba franceză, mai multe cuvinte se pronunță la fel, datorită reducerii corpului fonetic al cuvintelor și situației omonimice create prin această reducere: vert („verde”), verre („pahar”), vers („vers”), vers („către”), ver („vierme”), vair („blana unui anumit animal”). O. este – alături de sinonimie, polisemie și antonimie – una din cele patru modalități de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acțiunii celor cinci factori de organizare a sistemului lexical (frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic – v. vocabulár). ◊ ~ tolerábilă: o. parțială care presupune forme diferite printr-un detaliu fonetic, gramatical sau stilistico-funcțional. Astfel a (articol posesiv-genitival) – a (formă de persoana a III-a singular, indicativ prezent, a verbului auxiliar morfologic a avea) – a (interjecție) – a (prepoziție); arcan („laț”) – arcan (înv. „loc tăinuit”); árie („loc amenajat pentru treierat”) – árie („compoziție vocală dintr-o operă sau operetă”); baie („scaldă”) – baie (reg. „mină”); bárem („măcar”), adverb – barém („tarif”), substantiv, berc („fără coadă”), adjectiv – berc („dumbravă”), substantiv, bob („grăunte”), cu pluralul boabe – bob („sanie cu cârmă”), cu pluralul boburi; boi, substantiv la plural – boi („făptură”), substantiv la singular – boí („a colora”), verb; bun („bunic”), cu pluralul buni – bun („produs de consum”), cu pluralul bunuri; dragă (adjectiv cu pluralul dragi) – dragă (substantiv cu pluralul drăgi); noi (adjectiv, formă de plural) – noi (pronume personal, persoana I plural); spătar („rezemătoare de scaun” sau „curea de ham”), substantiv cu pluralul spătare – spătar („boier care ținea spada domnului în evul mediu”), substantiv cu pluralul spătari etc. ◊ ~ intolerábilă: o. totală bazată pe identitatea tuturor formelor lexicale ale omonimelor, pe apartenența acestora la aceeași variantă funcțională a limbii, pe apariția lor în cadrul acelorași tipuri de contexte, ca de exemplu căprar („păstor de capre”) – căprar („caporal”), pupilă („parte a ochiului”) – pupilă („minoră tutelată”; „elevă preferată”); fierărie („meseria de fierar) – fierărie (”locul unde se exercită meseria de fierar) etc.

Intrare: omonimie
substantiv feminin (F134)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • omonimie
  • omonimia
plural
  • omonimii
  • omonimiile
genitiv-dativ singular
  • omonimii
  • omonimiei
plural
  • omonimii
  • omonimiilor
vocativ singular
plural
homonimie substantiv feminin
substantiv feminin (F134)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • homonimie
  • homonimia
plural
  • homonimii
  • homonimiile
genitiv-dativ singular
  • homonimii
  • homonimiei
plural
  • homonimii
  • homonimiilor
vocativ singular
plural

omonimie homonimie

  • 1. Faptul sau însușirea de a fi omonim; situație în care se află două sau mai multe omonime.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN attach_file un exemplu
    exemple
    • Există tendința de a se considera că dacă un cuvînt își diversifică sensurile, se produce o omonimie. GRAUR, F. E. 126.
      surse: DLRLC

etimologie: