OMONIMIE s. f. Faptul sau însușirea de a fi omonim (1); situație în care se află două sau mai multe omonime. Cf. polizu, ddrf, șăineanu, barcianu, alexi, w., pușcariu, l. r. i, 200. Se întîmplă uneori ca cuvîntul împrumutat să capete o formă identică cu a unuia moștenit. În modul acesta se naște o omonimie, iordan, l. r. 41, cf. scriban, d. De polisemie se leagă nu numai sinonimia, ci și omonimia, l. rom. 1959, nr. 2, 37. Omonimia este unul din aspectele cele mai interesante ale raportului dintre conținut și expresie în limbă. scl 1960, 25. – PI.: omonimii. – Din fr. homonymie.