olăcar sm [At: HERODOT (1645) 453 / V: (înv) ~iu, oloc~ / Pl: ~i / E: olac + -ar] 1 (Îrg) Curier. 2 (Îrg) Îngrijitor al cailor de poștă. 3 (Înv) Slujbaș însărcinat cu strângerea cailor dați de țărani oficialităților pentru nevoi momentane sau pentru un timp mai îndelungat. 4 (Mol) Haimana. 5 (Reg) Persoană care însoțește nunta și rostește orația Si: colăcar, olăcaș, olăcer.

OLĂCÁR, olăcari, s. m. 1. Olac, curier; p. ext. îngrijitor al cailor de poștă. Pe cal înspumat venea vijelios un olăcar, învîrtind pe deasupra capului ca un șarpe harapnicul negru. SADOVEANU, O. I 511. Împăratul trimise numaidecît după dînsul niște olăcari. ISPIRESCU, E. 344. 2. (Învechit) Slujbaș însărcinat cu strîngerea cailor de olac dați de țărani pentru nevoi momentane sau pentru un anumit timp. Mă făcui pentru bani mulți Olăcar de cai stătuți. PANN, P. V. II 126.

OLĂCÁR ~i m. înv. 1) v. OLAC II. 2) Îngrijitor de cai de poștă. 3) Slujbaș care strângea cai pentru olac. /olac + suf. ~ar

OLĂCAR s.m. (Mold., ȚR, Ban.) Curier. A: Odihnind Ștefan-Vodă la Vasluiu, i-au venit olăcari. URECHE. Sosesc de la hanul olocari la Șirăm-Bei. M. COSTIN; cf. DOSOFTEI, VS; CANTEMIR, IST.; H 1779², 84^v, 86^r. 102^v. B: Încă cărțile să cetiia si iată alți olăcari au venit de la Galilea. BIBLIA (1688). C: Olĕkar. Cursor. AC, 357. Variante: olocar (M. COSTIN). Etimologie: olac + suf. -or. Vezi și olac, olăcări, olăcărie. Cf. menzil (3), olac (1), v e a s t n i c.

olăcar m. ștafetă: porni îndată un olăcar la Bathory BĂLC.

olăcár m. (d. olac). Vechĭ. Olac, stafetă călare. Azĭ Cov. Haĭmana.

olăcariu sm vz olăcar

olocar sm vz olăcar

OLOCAR s. m. v. olăcar.

olăcar (înv., reg.) s. m., pl. olăcari

olăcar (înv., reg.) s. m., pl. olăcari

olăcár s. m., pl. olăcári

OLĂCÁR s. v. curier, mesager, ștafetă.

olăcar s. v. CURIER. MESAGER. ȘTAFETĂ.