OLĂCAR s. m. 1. (Învechit și regional) Curier, olac (1). Și ca aceștiia olăcari nu iaste alt lucru pemintean mai iute. herodot (1645), 453. Odihnind Ștefan Vodă la Vasluiu, i-au venit olăcari. ureche, l. 94. Veniră-i olăcari, de-i dederă veste. simion dasc., let. 206. Ce, cînd sta lucrul gata și sfatul, ...sosesc de la hanul olocari la Șirăm bei. m. costin o. 164. Era în ceata olăcarilor împărătești, ce, duc și aduc scrisori de sîrg. dosoftei, v. s. februarie 306^r/32. Încă cărțile să cetiia și iată alți olăcari au venit de la Galilea. biblia (1688), 700¹/13. Olăcari cu cărți în toate părțile... să se trimață. cantemir, ist. 27. I-au venit veste de sîrg, cu olăcarii. șincai, hr. ii, 63/21. El porni îndată un olăcariu la Bathori. bălcescu, m. v. 127. Să dusă olăcarii la Filon. alexandria, 116/17. Împăratul trimise numaidecît după dînsul niște olăcari. ispirescu, l. 344. Pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar, învîrtind pe deasupra capului ca un șarpe harapnicul negru. sadoveanu, o. iii, 180. Acuși va bate în poartă olăcarul marelui vornic Vilara. c. petrescu, a. r. 193. Iar un olăcar deasupra zidului striga că cine s-o găsi să ghicească inelul, îi dă împăratul bani. i. cr. iv, 198. ♦ Îngrijitor al cailor de poștă. Mă făcui pentru bani mulți Olăcar de cai stătuți. pann, p. v. ii, 126/26. Se găsesc olăcari și de cai proști. zanne, p. v, 458. 2. (Învechit) Slujbaș însărcinat cu strîngerea cailor de olac dați de țărani pentru nevoi momentane sau pentru un timp mai îndelungat. cf. olac (3). Să fie în pace de toate dările și angăriele precum scriem mai sus despre toți oamenii domnești de globnici, de olăcari, de hornărit, să nu aibă treabă acolo, nici gloabă să nu le ieie (sfîrșitul sec. XVII). uricariul, vii, 9. Apărare a unei moșii de „olăcari” (a. 1742). IORGA, s. d. vi, 241. 3. (Prin sud-estul Mold.) Haimana, scriBAN, D. 4. (Regional) Persoană care însoțește nunta și spune orația; colăcar. cf. tdrg. – PI.: olăcari. – Și: (învechit) olocar, olăcariu s. m. – Olac + suf. -ar.