15 definiții pentru oină


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÓINĂ s. f. Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. – Et. nec.

oină1 sfs [At: CONV. LIT. IX, 7 / V: (reg) h~ / A și: oi / E: nct] Joc sportiv între două echipe a câte 11 jucători, care constă în lovirea unei mingi cu bastoane de lemn.

oi2 sf [At: CANTEMIR, IST. 71 / Pl: ? / E: ns cf oaie, lat ovina] (Înv; nob) Carne de oaie.

ÓINĂ s. f. Joc sportiv care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. – Et. nec.

ÓINĂ s. f. Joc sportiv între două echipe cu o minge mică de piele; fiecare jucător după ce bate mingea cu un băț pentru a o trimite peste terenul ocupat de adversari, fuge printre aceștia pentru a ajunge în fundul terenului și tinde să revină la linia de plecare fără să-l fi atins mingea aruncată în el de către adversari.

ÓINĂ f. (în unele țări) Joc sportiv între două echipe a câte unsprezece jucători, scopul celor de „la bătaie” fiind de a trimite mingea cât mai departe în teren (lovind-o cu un băț), pentru a-l putea parcurge și a se întoarce la linia de așteptare, fără a fi atinși cu mingea de cei de „la prindere”. /Orig. nec.

1) oínă și óĭnă, V. hoĭnă.

2) oínă f., pl. e și ĭ (lat. ovina [caro, carne] de oaĭe. V. ovin). Cant. Carne de oaĭe, V. porcină.

hoină f. joc cu mincea între mai mulți băieți. [Origină necunoscută].

hóĭnă, óĭnă și oínă f., pl. e (turc. oĭŭn, oĭnamá, joc, oĭnamak, a juca. Cp. și cu rus. voĭna, războĭ). Est. Un joc cu mingea (acuma introdus oficial în școalele din România). Adv. A umbla hoĭna, a umbla hoĭnar (haĭmana, cranga, lela). – Și húĭnă.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

óină s. f., g.-d. art. óinei

óină s. f. (sil. oi-), g.-d. art. óinei


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

oínă (-ne), s. f. – Un anumit joc cu minge între două grupări de băieți. – Var. (Mold.) hoină. Cuman. oyn, tc. oyun „joc” (Bogrea, Dacor., I, 289); legătură cu rus. vojna „război” (Tiktin) e mai puțin probabilă. – Der. hoinar, adj. (ulițarnic, haimana); hoinări, vb. (a vagabonda, a umbla hoinar); hoinăreală, s. f. (vagabondaj, haimanalîc). – Der. lui hoinar din ngr. ỏϰνιάριος (Loewe 15) nu e posibilă.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ÓINĂ s. f. Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, pentru a avea timp să treacă printre adversari până în fundul terenului și a reveni la linia de plecare fără a fi atins cu mingea de adversari. Tehnica jocului constă în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. O. are o vechime de sute de ani și a apărut, probabil, în lumea păstorilor. Prima menționare documentară datează din 1763, iar primul regulament al acestui joc s-a publicat în „Monitorul Oficial” în 1899, când s-a organizat oficial și primul campionat național. Ministrul Învățământului, Spiru Haret, a decis, în perioada 1897-1899, introducerea o. în școli. Federația Română de Oină s-a înființat în 1932, reactivată la începutul anilor ’50 ai sec. 20. Principalele competiții sunt Campionatul Național și Cupa României.

Intrare: oină
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • oină
  • oina
plural
genitiv-dativ singular
  • oine
  • oinei
plural
vocativ singular
plural

oină

  • 1. Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului.
    surse: DEX '09 DLRLC

etimologie: