2 intrări

19 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

oiște3 sf vz ostie1

oiște2 sf [At: CHEST. IV, 117/91 / Pl: ? / E: oaie + -iște] (Reg) Loc unde pasc oile (1). corectată

oiște1 sf [At: (a. 1802) IORGA, S. D. XII, 144 / V: (reg) h~, oște, oștie / Pl: ~ti / E: bg оище] 1 Bară lungă de lemn fixată în cmcea carului, căruței, trăsurii etc., care separă animalele înhămate. 2 (Pop; îe) A (o) nimeri (sau a o potrivi, a da ca Irimia sau ca Ivan, ca neica Stan) cu ~a-n gard A spune sau a face o prostie mare. 3 (Pop; fig) Parte a constelației Carul Mare, alcătuită din trei stele, așezate în prelungirea careului care formează „carul”. 4 (Reg) Parte componentă a morii de vânt cu ajutorul căreia aceasta se rotește pentru a o aduce cu aripile în poziție potrivită spre a fi acționate de vânt Si: (pop) proțap. 5 (Reg) Prăjină pe care se întind hainele.

ÓIȘTE, oiști, s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea unui vehicul cu tracțiune animală, de-a dreapta și de-a stânga căreia se înhamă caii. ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard = a face sau a spune ceva cu totul nepotrivit, a face o prostie. ♦ Parte a constelației Carul-Mare, alcătuită din trei stele așezate în prelungirea careului care seamănă cu un trapez. 2. Parte componentă a morii de vânt, cu ajutorul căreia aceasta se întoarce în bătaia vântului. [Pr.: o-iș-] – Din bg. oište.

ÓIȘTE, oiști, s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea carului, a căruței, a trăsurii etc., de care se înhamă caii (sau se înjugă boii). ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard = a face sau a spune ceva cu totul nepotrivit, a face o prostie. ♦ Parte a constelației Carul-Mare, alcătuită din trei stele așezate în prelungirea careului care seamănă cu un car. 2. Parte componentă a morii de vânt, cu ajutorul căreia aceasta se întoarce în bătaia vântului. [Pr.: o-iș-] – Din bg. oište.

ÓIȘTE, oiști, s. f. 1. Prăjină, bară lungă de lemn fixată în crucea carului (căruței, trăsurii etc.), de-a dreapta și de-a stînga căreia se înhamă caii sau se înjugă boii. V. proțap, rudă. Mocanul nostru căruțaș își adusese caii de la apă și-i pusese în pripă la oiște. SADOVEANU, O. II 230. În colț la marginea poienii, Era un car cu oiștea-n- toarsă. GOGA, C. P. 22. Două iepe albe ca zăpada și iuți ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106. ♦ Parte a constelației carul-mare, alcătuită din trei stele, așezate în prelungirea careului care închipuie un car. Se vede oiștea carului-mare printr-o spărtură din norii negri. DUMITRIU, P. F. 21. Luceafăru-i gata s-apuie, Iar carul pre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. II 7. ◊ Expr. A nimeri (mai rar a da ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit cu situația sau logica, a face o prostie boacănă. Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea în gard. REBREANU, I. 110. 2. Parte componentă a morii de vînt, cu care aceasta se întoarce în bătaia vîntului; proțap, cîrma.

ÓIȘTE ~i f. 1) Bară în partea din față a unei căruțe, de părțile căreia se înhamă caii și care servește pentru cârmuire. ◊ A nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu ~ea în gard a spune sau a face ceva nepotrivit într-o situație dată. 2) Dispozitiv cu ajutorul căruia o moară de vânt e întoarsă cu aripile în bataia vântului. [Sil. o-iș-] /<bulg. oište

oiște f. prăjină de care se înjugă vitele sau se înhamă caii. [Serb. OĬIȘTE].

óiște f. (sîrb. oje, oĭște; ojište, cîrligu pluguluĭ). Prăjină înfiptă înaintea trăsuriĭ și alăturea de care (la dreapta și la stînga) se înhamă caiĭ. A da cu oiștea’n gard (ca Ĭeremia), a nemeri prost, a greși ridícul într’o afacere. V. proțap.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

óiște (o-iș-) s. f., g.-d. art. óiștii; pl. óiști

óiște s. f. (sil. o-iș-), g.-d. art. óiștii; pl. óiști


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÓIȘTE s. (TEHN.) 1. proțap, (reg.) rudă, tânjală. (~ la car, la sanie.) 2. v. pârghie.

OIȘTE s. (TEHN.) 1. proțap, (reg.) rudă, tînjală. (~ la car, la sanie.) 2. cîrmă, drug, pîrghie, proțap. (~ la moara de vînt.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

óiște (óiști), s. f. – Bară de lemn fixată în crucea carului, care stă între cei doi cai sau boi. Sb., cr. ojište (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 226; Meyer 316; Conev 70), din sb., cr., slov., ceh. oje „oiște”, cf. bg. iušte, alb. ošte.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a da ca Ieremia cu oiștea-n gard expr. (pop.) a face / a spune ceva nepotrivit; a face o prostie.

a o nimeri (ca Ieremia) cu oiștea-n gard expr. a face o gafă.

Intrare: oiște
  • silabație: o-iș-te
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • oiște
  • oiștea
plural
  • oiști
  • oiștile
genitiv-dativ singular
  • oiști
  • oiștii
plural
  • oiști
  • oiștilor
vocativ singular
plural
Intrare: oiște
oiște
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.

oiște

  • 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea unui vehicul cu tracțiune animală, de-a dreapta și de-a stânga căreia se înhamă caii.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX 3 exemple
    exemple
    • Mocanul nostru căruțaș își adusese caii de la apă și-i pusese în pripă la oiște. SADOVEANU, O. II 230.
      surse: DLRLC
    • În colț la marginea poienii, Era un car cu oiștea-ntoarsă. GOGA, C. P. 22.
      surse: DLRLC
    • Două iepe albe ca zăpada și iuți ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106.
      surse: DLRLC
    • 1.1. expresie A (o) nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard = a face sau a spune ceva cu totul nepotrivit, a face o prostie.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX un exemplu
      exemple
      • Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea în gard. REBREANU, I. 110.
        surse: DLRLC
  • 2. Parte a constelației Carul-Mare, alcătuită din trei stele așezate în prelungirea careului care seamănă cu un trapez.
    surse: DEX '09 DLRLC 2 exemple
    exemple
    • Se vede oiștea carului-mare printr-o spărtură din norii negri. DUMITRIU, P. F. 21.
      surse: DLRLC
    • Luceafăru-i gata s-apuie, Iar carul pre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. II 7.
      surse: DLRLC
  • 3. Parte componentă a morii de vânt, cu ajutorul căreia aceasta se întoarce în bătaia vântului.

etimologie: