obiectivitate sf [At: MAIORESCU, CR. II, 188 / P: o-biec~ / Pl: ~tăți / E: obiectiv + -itate] 1 Însușire a ceea ce există în mod obiectiv (1). 2 Imparțialitate.

OBIECTIVITATE s. f. 1. Însușire a ceea ce este obiectiv (1). 2. Imparțialitate, nepărtinire, lipsă de idei preconcepute în aprecierea, în raționamentul cuiva. Mai este încă o categorie foarte mică... dar pe care, pentru interesul obiectivitătii cercetării de față, nu trebuie s-o dăm uitării. CARAGIALE, O. III 219. – Pronunțat: -bi-ec-.

OBIECTIVITATE s.f. 1. Caracterul a ceea ce este obiectiv (1). ♦ Nepărtinire, imparțialitate. 2. (Fil.) Categorie a teoriei cunoașterii care desemnează valoarea și adecvarea cunoștințelor la obiectul lor. [Cf. fr. objectivité].

OBIECTIVITATE s. f. 1. caracterul a ceea ce este obiectiv (I,1 ). ◊ nepărtinire, imparțialitate. 2. (fil.) categorie a teoriei cunoașterii, valoarea și adecvarea cunoștințelor la obiectul lor. (< fr. objectivité)

OBIECTIVITATE f. 1) Caracter obiectiv; nepărtinire; imparțialitate. 2) filoz. Existență reală a lumii, independentă de conștiința și de voința subiectului cunoscător. /<fr. objectivité

obiectivitate f. 1. calitatea celor obiective; 2. existența obiectelor în afară de noi.

*obĭectivitáte f. (d. obĭectiv). Calitatea de a fi obĭectiv: obĭectivitatea uneĭ judecățĭ, unuĭ judecător.

obiectivitate (desp. -biec-) s. f., g.-d. art. obiectivității

obiectivitate (-biec-) s. f., g.-d. art. obiectivității

obiectivitate s. f. (sil. -biec-; mf. ob-); g.-d. art. obiectivității

OBIECTIVITATE s. imparțialitate, nepărtinire, (rar) neparțialitate, (ieșit din uz) obiectivism. (A dat dovadă de ~.)

OBIECTIVITATE s. imparțialitate, nepărtinire, (rar) neparțialitate, (ieșit din uz) obiectivism. (A dat dovadă de ~.)

Obiectivitate ≠ subiectivitate

NOUA OBIECTIVITATE (germ. Neue Sachlichkeit), termen creat în jurul anului 1920 pentru a desemna reacția împotriva expresionismului și interesul acordat reprezentării realiste a subiectului. Cei mai proeminenți reprezentanți ai ei au fost O. Dix și G. Grosz.