11 definiții pentru obișnuință obicinuință


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

OBIȘNUÍNȚĂ, obișnuințe, s. f. Faptul de a fi obișnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei; deprindere, obicei; datină. ◊ Loc. adv. Din obișnuință = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. ♦ (Rar) întrebuințare. [Var.: (înv.) obicinuínță s. f.] – Obișnui + suf. -ință.

OBIȘNUÍNȚĂ, obișnuințe, s. f. Faptul de a fi obișnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei; deprindere, obicei; datină. ◊ Loc. adv. Din obișnuință = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. ♦ (Rar) întrebuințare. [Var.: (înv.) obicinuínță s. f.] – Obișnui + suf. -ință.

OBIȘNUÍNȚĂ, obișnuințe, s. f. Faptul de a fi obișnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei. Loc. adv. Din obișnuință = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsa galbenă, fără de care, din obișnuință dăscălicească, nu putea vorbi. PETRESCU, Î. I 15. Țăranii se uitau toți după brișcă, mai mult din obișnuință. REBREANU, R. II 17. – Variantă: obicinuínță (pronunțat -bici-) (CONACHI, P. 81) s. f.

OBIȘNUÍNȚĂ ~e f. 1) Însușire dobândită cu timpul, prin practică, și devenită trăsătură caracteristică; obicei; deprindere. ◊ Din ~ în virtutea deprinderii. 2) Pricepere căpătată prin repetarea aceleiași acțiuni; deprindere [G.-D. obișnuinței] /a (se) obișnui + suf. ~ință

obișnuință f. obiceiu anumit, deprindere căpătată.

obișnuínță f., pl. e (d. obișnuĭesc). Obiceĭ, deprindere: fiecare cu obișnuințele luĭ. – Vechĭ obicĭnuință. V. namaz.

OBICINUÍNȚĂ s. f. v. obișnuință.

OBICINUÍNȚĂ s. f. v. obișnuință.

OBICINUÍNȚĂ s. f. v. obișnuință.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

obișnuínță s. f., g.-d. art. obișnuínței; pl. obișnuínțe

obișnuínță s. f., g.-d. art. obișnuínței; pl. obișnuínțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

OBIȘNUÍNȚĂ s. 1. v. obicei. 2. (mai ales la pl.) v. tabiet. 3. v. fire.

OBIȘNUINȚĂ s. 1. deprindere, obicei, (înv. și pop.) nărav, (pop.) învăț, treabă, (înv. și reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaș, (înv.) învățătură, obicină. (Conform ~, a plecat la plimbare.) 2. (mai ales la pl.) apucătură, deprindere, obicei, tabiet, (înv.) taifet. (Are ~ele lui zilnice.) 3. apucătură, deprindere, fire, nărav, obicei, (Ban.) ogod. (I-am aflat ~.)


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CONSUETUDO QUASI ALTERA NATURA (lat.) obișnuința este o a doua natură – Cicero, „De finibus bonorum et malorum”, V, 25.

Intrare: obișnuință
obișnuință substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • obișnuință
  • obișnuința
plural
  • obișnuințe
  • obișnuințele
genitiv-dativ singular
  • obișnuințe
  • obișnuinței
plural
  • obișnuințe
  • obișnuințelor
vocativ singular
plural
obicinuință substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • obicinuință
  • obicinuința
plural
  • obicinuințe
  • obicinuințele
genitiv-dativ singular
  • obicinuințe
  • obicinuinței
plural
  • obicinuințe
  • obicinuințelor
vocativ singular
plural

obișnuință obicinuință

  • 1. Faptul de a fi obișnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: datină deprindere obicei
    • 1.1. locuțiune adverbială Din obișnuință = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 2 exemple
      exemple
      • Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsa galbenă, fără de care, din obișnuință dăscălicească, nu putea vorbi. PETRESCU, Î. I 15.
        surse: DLRLC
      • Țăranii se uitau toți după brișcă, mai mult din obișnuință. REBREANU, R. II 17.
        surse: DLRLC
    • surse: DEX '09 DEX '98

etimologie:

  • Obișnui + sufix -ință.
    surse: DEX '98 DEX '09