oac [At: GCR II, 335 / Pl: ~uri / V: (reg) oa, ~caca, ~coacoa, ~căca, ~câcî, oatata, ocaca, ocăcă, ocăca, ocâcî, uac / E: fo] 1 i (Are) Cuvânt care redă strigătul broaștelor. 2 sn (Pop; îf oacăcă; îe) A se da de-a ~ A înota cu capul afară, ca broasca.

OAC interj. Onomatopee care redă cîntecul broaștelor.

OAC interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a imita orăcăitul broaștelor). /Onomat.

coaț i vz oac

oa i vz oac

oacaca i vz oac

oacăca^[1] i vz oac

oacăcă^[1] i vz oac

oacâcî i vz oac

oacoacoa^[1] i vz oac

oatata i vz oac

ocaca i vz oac

ocăca i vz oac

ocăcă i vz oac

ocâcî i vz oac

uac i vz oac

vacaca i vz oac

oac interj.

oac-oac v. oac

oac interj. – Imită orăcăitul broaștei. – Var. oacaca, oatata. Creație expresivă, cf. orac. – Der. ocăcăi, vb. (a orăcăi); ocăcăială, s. f. (acțiunea de a orăcăi și rezultatul ei).

oac interj. (intl.) cuvânt prin care complicii sunt anunțați că s-a comis furtul.

OAC interj. miorc!, (reg.) orac! (Broasca face: ~!)

OAC interj. miorc!, (reg.) orac! (Broasca face: ~!)

OAC interj. (De obicei repetat) Cuvînt care redă strigătul broaștelor; orac, niorc. Broasca striga: oacaca! oacacal pop., ap. gcr ii, 335. Broasca face oacaca! h vi 8, cf. vii 29. Cîntă: uac ! uac ! alr sn iii h 730/76. (Substantivat, în expr.) Se dă de-a oacaca = înoată cu capul afară (ca broasca). păcală, m. r. 140. – Și: oa (alr sn iii h 730), oacaca (accentuat și oacaca ib., oacaca ib. h 730/769), oacoacoa (ib. h 730/27), oacăca, oacăcă (ib. h 730/414), oacîcî (ib. h 730/836), oatata (tdrg, alr sn iii h 730/228), ocaca (ddrf, tdrg, alr sn iii h 730/605; accentuat și ocaca ib. h 730/836), ocăcă (alr sn iii h 730), ocăca (ib.), ocîcî (ib. h 730/848; accentuat și ocîcî ib. h 730/836), uac, văcaca (ib. h 730/520) interj. – Onomatopee.