nobilitat, ~ă a [At: VASICI, M. I, 188/21 / Pl: ~ați, ~e / E: nobilita²] (Înv) 1 (D. substanțe, materiale etc.) Îmbunătățit calitativ Si: înnobilat. 2 (D. oameni) Care a primit un titlu de nobil (1) Si: înnobilat.

nobilita¹ sfi [At: GOLESCU, Î. 124 / E: it nobilitá] (ltî) Nobilime (1).

nobilita² vt [At: VASICI, M. I, 188/23 / Pzi: -tez / E: lat nobilitare] (Înv) 1 A îmbunătăți prin diverse procedee proprietățile unor substanțe, materiale etc. Si: a înnobila. 2 (Fșa) A acorda un titlu nobiliar Si: a înnobila.

nobilita vb., ind. prez. 3 sg. nobilitează

NOBILITA vb. v. înnobila.

nobilita vb. v. ÎNNOBILA.

nobilitat, -ă, adj. (înv.) 1. îmbunătățit calitativ, perfecționat, înnobilat. 2. care a primit un titlu de nobil; înnobilat.

NOBILITAT, -Ă adj. (Învechit) 1. Îmbunătățit calitativ, perfecționat, înnobilat. Organele... au putere a stoarce din hrană cele mai fine și spirtoase părți alcătuitoare și într-una sînt așa organizate ca acestea sucuri nobilitate și perfecționate să poată trece iară în sînge îndărăpt. VASICI, m. I, 188/21. Omul este asemenea pomului tînăr și nobilitat prin altoire. F. (1879), 313. 2. Care a primit un titlu de nobil (1); înnobilat. A împărțit pămîntul țărei la cîte familii nobilitate a voit. BARIȚIU P. a. I, 644, cf. COSTINESCU. – pl.: nobilitați, -te. – v. nobilita².