NOBILITAT, -Ă adj. (Învechit) 1. Îmbunătățit calitativ, perfecționat, înnobilat. Organele... au putere a stoarce din hrană cele mai fine și spirtoase părți alcătuitoare și într-una sînt așa organizate ca acestea sucuri nobilitate și perfecționate să poată trece iară în sînge îndărăpt. VASICI, m. I, 188/21. Omul este asemenea pomului tînăr și nobilitat prin altoire. F. (1879), 313. 2. Care a primit un titlu de nobil (1); înnobilat. A împărțit pămîntul țărei la cîte familii nobilitate a voit. BARIȚIU P. a. I, 644, cf. COSTINESCU. – pl.: nobilitați, -te. – v. nobilita².