năstăvitor sm [At: TETRAEV. (1574), 240 / V: ~toriu / Pl: ~i / E: năstăvi + -tor] (Înv) Îndrumător divin.

†NĂSTĂVITOR adj. verb. și sm. NĂSTĂVI. Care năstăvește; conducător: strigară: Isuse, năstăvitoare, miluiaște-ne (COR.).

năstăvitoriu sm vz năstăvitor

năstăvitor, năstăvitori, s.m. (înv.) conducător, îndrumător, învățător (divin).

NĂSTĂVITOR s. m. (Învechit) Conducător, îndrumător, învățător (divin). Nece vă chemareți năstăvitori, unul iaste amu năstăvitoriul nostru h[risto]s. tetraev. (1574), 240. Simon zise lui: năstăvitoriule, întru această noapte tot ne-am trudit și nemica n-am prins. coresi, ev. 330. Isuse, năstăvitoare, miluiaște-ne. id. ib. 421, cf. gcr ii, 480, ddrf. – Pl.: năstăvitori. – Voc. și: năstăvitoare. – Și: năstăvitoriu s. m. – Năstăvi + suf. -tor.