montanism sn [At: DN³ / Pl: (rar) ~e / E: fr montanisme] Doctrină mistică religioasă a unei secte din primele secole creștine, care propovăduia ascetismul și submina ierarhia bisericească.

MONTANISM s.n. Doctrină mistică religioasă a unei secte din primele secole creștine, care propovăduia ascetismul și submina ierarhia bisericească. [Cf. fr. montanisme, montanismo < Montanus – frigian, preot al zeiței Cibele, convertit la creștinism].

MONTANISM s. n. doctrină religioasă creștină a unei secte din sec. II, care propovăduia ascetismul și submina ierarhia bisericească. (< fr. montanisme)

montanism s. n.

montanism s. n. Sectă creștină apărută în Frigia, organizată în anul 270 î. Hr. de Montanus, care se socotea paracletul (mângâietorul), vorbind în numele și în locul lui Dumnezeu. Secta a tulburat Biserica prin ideile sale apocaliptice, hiliaste și rigoriste și s-a menținut până în sec. 6, fiind condamnată prin legi și canoane. – Din Montanus (n. pr.).

MONTANÍSM (< fr. {i}; {s} n. pr. Montanus) s. n. (REL.) Mișcare apocaliptică fundată în anii 160 sau 170 de către teologul grec Montanus, care propovăduia ascetismul și submina ierarhia bisericească. A fost desființată în jurul anului 400.